anul 1812 si consecintele sale

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

La începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române erau niște piese de șah la masa tratativelor diplomatice, fiind folosite ca obiecte de schimb în combinațiile teritoriale ale marilor puteri

Actul anexării Basarabiei n-a fost nici pe departe legal, dar a fost impus prin minciună, şmecherie şi cruzime - într-un cuvânt, prin forţa colonialismului rusesc. După 1812, economia basarabeană avea un caracter colonial, fiind subordonată intereselor imperiale.
Regimul ţarist a urmărit să dilueze elementul autohton, încurajând pe toate căile colonizarea Basarabiei cu populaţie alogenă.
Sistemul de învăţământ instalat era unul străin, rusificat, dirijat după legislaţia ţaristă.
După 1828 - treptat, dar cu insistenţă -, autorităţile coloniale au exclus limba română din instituţiile statului, din învăţământ şi biserică.


Formal, intervenţia trupelor ruse în Moldova şi Ţara Românească a fost provocată de mazilirea unilaterală, la insistenţa Franţei napoleoniene, în august 1806, a domnilor de orientare filorusă Alexandru Moruzi şi, respectiv, Constantin Ipsilanti şi înlocuirea acestora cu cei de orientare pro-franceză - Scarlat Callimachi şi Alecu Suţu.

Aceasta acţiune a încălcat hatişerifurile din septembrie 1802, prin care s-a fixat modul de desemnare şi destituire a domnilor. În realitate, adevăratele cauze au fost cu totul altele, căci, în octombrie 1806, vechii domni au fost restabiliţi la domnie. Prin intervenţia militară, declanşată la 11/23 noiembrie 1806, Cabinetul de la Petersburg urmărea scopul de a redobândi influenţa sa dominantă asupra Porţii Otomane, pierdută în favoarea Franţei.

REACŢIA MARILOR PUTERI

Rusia imperială în loc să declare oficial război Porţii Otomane a preferat să se adreseze cu un manifest către populaţia Principatelor Române, fapt ce i-a permis ministrului de Externe al Franţei, Talleyrand, să afirme: „Năvălirea ruşilor în Moldova a oferit Europei scandalul unei noi agresiuni împotriva tuturor drepturilor suveranilor". După mai multe încercări de a soluţiona diferendul ruso-otoman, la finele lui decembrie 1806 sultanul Imperiului Otoman declară război Imperiului Rus.

Luând în calcul conjunctura politico-militară din Europa la sfârşitul anului 1806 - începutul lui 1807, interesele strategice ale marilor puteri în Europa de Sud-Est, declaraţiile oficiale ale Petersburgului potrivit cărora acesta era dispus să evacueze Principatele îndată ce Sublima Poartă va satisface cerinţele Rusiei, reacţia marilor puteri a fost în mare măsură previzibilă. Franţa a susţinut categoric Poarta Otomană, promiţându-i-se restabilirea autorităţii ei de altă dată în Principate şi chiar reîntoarcerea unor teritorii cedate anterior Imperiului ţarist; Marea Britanie s-a comportat ca aliat al Rusiei, organizând, în februarie 1807, o mare diversiune în regiunea strâmtorilor Dardanele şi Bosfor; Austria şi Prusia au luat o atitudine rezervată.

În Principate, reacţia la invazia trupelor ruse de asemenea a fost diferită, variind în funcţie de orientărilor politice externe ale grupărilor, „partidelor" existente (pro-ruse, profranceze şi prootomane), inclusiv organizarea unor acţiuni antiruse, îndeosebi în Ţara Românească, unde influenţa franceză era considerabilă. În Moldova, tradiţional, predomina influenţa rusă, fapt atestat şi în notele diplomatice ale consulilor francezi la Iaşi.

PRINCIPATELE, PIESE DE ŞAH

La începutul secolului al XIX-lea, îndeosebi în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-a produs internaţionalizarea problemei Principatelor Române. Dacă pe parcursul secolului al XVIII-lea actorii principali ai disputei erau Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac, apoi la începutul secolului al XIX-lea în această dispută s-au mai implicat Franţa şi Anglia, iar problema principatelor, din una regională, s-a transformat în una internaţională. În ţesătura combinaţiilor politice şi a duelurilor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea, Principatele figurau ca nişte piese de şah la masa tratativelor diplomatice, fiind ameninţate cu anexarea totală sau parţială şi proiectate ca obiecte de schimb în combinaţiile teritoriale ale marilor puteri în Orient. Schimbarea radicală a atitudinii Cabinetului de la Petersburg faţă de Principatele Române a fost determinată de tratatele ruso-franceze semnate la 25 iunie /7 iulie 1807, la Tilsit, unde în mod tacit s-au delimitat sferele de influenţă între Rusia şi Franţa.

DELIMITAREA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
Curtea imperială rusă nu doar a refuzat să evacueze Principatele, conform prevederilor acestor tratate, ci a cerut imense achiziţii teritoriale în partea europeană a Imperiului Otoman, pe care conta să le obţină cu medierea Napoleon. Către sfârşitul anului 1807-începutul lui 1808 s-a definitivat proiectul maximum al cerinţelor teritoriale în Europa de Sud-Est: anexarea Basarabiei (Bugeacului), Moldovei şi Valahiei cu fixarea hotarului pe Dunăre, această prevedere constituind condiţia sine qua non pentru iniţierea negocierilor de pace ruso-otomane.

Pentru a menţine Imperiul Rus în orbita politicii externe a Franţei, îndeosebi în sistemul blocadei continentale împotriva Angliei, Napoleon a consimţit introducerea în tratatul ruso-francez de la Erfurt (1808) a clauzei prin care Curtea de la Paris recunoaşte anexarea Moldovei şi a Ţării Româneşti la Rusia imperială. Încercările de a iniţia negocierile de pace în baza condiţiilor preliminare ruse erau sortite eşecului, fiind respinse categoric de către Poarta Otomană.

RUSIA ÎŞI REDUCE DIN APETITUL TERITORIAL

Sub presiunea factorilor externi, principalul dintre aceştia fiind pericolul iminent al războiului cu Franţa, Cabinetul de la Petersburg a fost constrâns să cedeze. În iunie 1811 ruşii au vrut să anexeze întreaga Moldovă, cu fixarea hotarului pe Siret. Condiţia a fost respinsă categoric de către sultanul Imperiului Otoman. În fine, negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16/28 mai 1812, la Hanul lui Manuc bei din Bucureşti, a tratatului de pace ruso-turc, în urma căruia Moldova de Est (teritoriul Moldovei istorice dintre Prut şi Nistru) este anexat de către Rusia ţaristă. La 6 iunie 1812 generalul rus Ivan Harting aduce la Iaşi vestea păcii, declarând limpede că de acum înainte Prutul va fi hotar, producându-se astfel sfâşierea Moldovei istorice.

După cum afirma pământeanul nostru Leon Casso „pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini de ai Porţii din Europa", oferindu-i-se posibilitatea să dovedească „popoarelor creştine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creştinii de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta, dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete!". Bucurându-se de o influenţă şi autoritate în Principatele Române pe parcursul celor de aproape 40 de ani ce s-au scurs de la pacea de Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia pravoslavnică, prin încorporarea Moldovei de Est, şi-a pierdut imaginea de altă dată în faţa moldovenilor. Destinul istoric al Principatelor Române în perioadă hotărâtoare dintre anii 1806-1812 a fost totalmente pus la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa problemă orientală, unul din rezultatele căreia a fost la acel moment cotropirea teritoriului de Est al Ţării Moldovei. Privită în acest context îşi menţine actualitatea sintagma lui Constantin Giurescu „cu răpirea Basarabiei începe marea dramă a istoriei noastre contemporane...".

Ion Jarcuţchi este Doctor conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

TIMPUL - VINERI, 18 MAI 2007, NR.629 [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Anexarea Basarabiei - O festă istorică de două secole
Ion Eremia, dr. hab. în istorie, prof. universitar

Timpul VINERI, 18 MAI 2007, NR.629 [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Anul 1812 are o legătură indispensabilă cu începutul sec. XXI, când hotarele UE s-au deplasat spre Răsărit, iar identitatea europeană pare a deveni realitate pentru popoarele din ţările fostului lagăr socialist. Dar istoria ne-a jucat festa şi de această dată: dacă, la 1812, hotarul pe Prut a fost pus de Sankt Petersburg, astăzi el a fost pus de Bruxelles…

Intrarea trupelor ruse în Moldova şi Tara Românească, în decembrie 1806, a fost determinată de „părinteştele grije” ale ţarului Alexandru I, care promitea că trupele ruseşti „ne vor păzi de toate relele”, cu toate „că această trimitere a oştilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nicio necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întîmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre”. Aşa glăsuia Manifestul lui Alexandru I din 26 decembrie 1806…

Istoriografia sovietică înţelegea, parcă, „adevăratele scopuri ale politicii externe a ţarismului rus”, dar nu le-a numit niciodată; totodată, propaga insistent ideea privind importanţa obiectiv-progresistă a războiului din 1806-1812 şi mai ales „eliberarea” regiunii dintre Nistru şi Prut de sub dominaţia otomană… Au fost însă şi unele excepţii - bunăoară, academicianul sovietic E. V. Tarle, unul dintre coautorii „Istoriei diplomaţiei” (1945), autor al capitolului „Despre metodele diplomaţiei burgheze”. La subpunctul „Metoda ameninţărilor sistematice şi terorizarea adversarului”, E. V. Tarle examinează cazul Basarabiei, şi anume: negocierile purtate de „satirul chior” M. I. Kutuzov cu marele vizir al Porţii, utilizarea de către primul a misiunii contelui Narbonny, trimis de Napoleon la Vilno, ameninţarea făcută de reprezentantul ţarului că se va încheia pacea şi alianţa cu Franţa şi, drept consecinţă, împărţirea Imperiului Otoman între cele două mari puteri ale timpului. E. V. Tarle menţiona că, în urma acestor ameninţări subtile, marele vizir a mers la cedări neaşteptate şi Kutuzov a adus din Bucureşti tratatul prin care Rusia primea bogata Basarabie, a asigurat Rusiei neutralitatea turcă şi nu doar că nu a plătit nimic, dar, nitam-nisam, a primit de la turci o bogată anexă funciară. Concluzia lui E. V. Tarle este destul de grăitoare: „Succesul lui Kutuzov de la Bucureşti poate servi un exemplu clasic al utilizării reuşite a metodei de ameninţare subtilă…”.

Dar istoriografia de la Chişinău a continuat şi, prin unele elemente, mai continuă să prostească lumea precum că „actul din 1812” a fost un rezultat obiectiv al evoluţiei istorice, a legăturilor multiseculare dintre popoarele rus şi moldovenesc…

În 2004, aflându-se la Bucureşti, directorul Institutului de Strategii Naţionale din Moscova, Stanislav Belkovski, a declarat: „Pentru România, unirea cu Basarabia ar însemna un stimulent colosal în dezvoltarea naţională. Pentru populaţia Moldovei, întoarcerea la România ar fi o şansă extraordinară pentru integrarea în UE, pentru dezvoltarea economică şi culturală”. Indiferent de scopul afişat sau neafişat de către Belkovski, propunerea lui demonstrează că cele mai luminate minţi de la Moscova sunt absolut conştiente de caracterul actului de la 1812 şi că, potrivit unor autori, propunerea atestă că „românii au dreptul natural şi istoric la întregirea naţională”.

Marxism-leninismul şi raptul din 1812
Anton Moraru, dr. hab. în istorie, prof. universitar

Timpul VINERI, 18 MAI 2007, NR.629 [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Actul anexării Basarabiei n-a fost nici pe departe legal, dar a fost impus prin minciună, şmecherie şi cruzime - într-un cuvânt, prin forţa colonialismului rusesc.

Karl Marx a invocat „capitulaţiile” sau tratatele din 1383, 1460 şi 1513, încheiate între Turcia şi Ţările Române, pentru a sprijini dreptul poporului român la independenţă. El a combătut tratatul ruso-turc din 1812 şi convenţia turco-austriacă din 14 iunie 1854, prin care Turcia recunoştea pretenţiile Austriei asupra Principatelor. Marx scria că, prin aceste cedări, „turcii au săvârşit altfel ca şi ruşii odinioară (în 1812 - A. M.) o încălcare flagrantă a drepturilor poporului român”.

„Principatele Dunărene, scria Karl Marx la 4 iulie 1854, sunt două state suverane sub suzeranitatea Porţii, căreia îi plătesc tribut, cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricare ar fi ei, şi totodată să nu se amestece în treburile interne” (K. Marx, F. Engels. Opere. Bucureşti, 1961, vol. 10, p. 328-329).

Cu părere de rău, Poarta nu şi-a îndeplinit obligaţiunile. Ea a cedat, apărându-şi interesele sale prin vinderea teritoriilor româneşti şi trădarea intereselor poporului român. În astfel de situaţie, după cum sublinia Nicolae Titulescu, „Turcia şi-a violat contractul său faţă de Moldova, iar Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional”. Practica relaţiilor internaţionale a confirmat acest fapt grosolan în tratatele internaţionale încheiate mai târziu. Astfel, dreptul istoric al României asupra Basarabiei a fost recunoscut şi confirmat în 1856, când Conferinţa de la Paris a decis de a restitui sudul Basarabiei către Moldova, nu către Imperiul Otoman, care încălcase dreptul internaţional şi cedase Basarabia la 1812 Rusiei Ţariste.

O gubernie rusească tipică, în doar 16 ani

Mihai Taşcă, dr. în drept

Timpul VINERI, 18 MAI 2007, NR.629 [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Bucuria ruşilor cu privire la noua lor acaparare a fost exprimată de Alexandru I într-un manifest semnat la 5 august 1812, din care cităm: „Această parte, dăruită nouă de Dumnezeu, a adus Imperiului Rus câştiguri însemnate, încorporând în hotarul său un teritoriu roditor şi cu populaţie numeroasă…”.

Confruntându-se iniţial cu un exod al populaţiei peste Prut, ruşii au recurs la şiretlicuri şi promisiuni. Guvernul ţarist a promis băştinaşilor că vor putea aplica în continuare legile locale şi întrebuinţa limba maternă, că vor fi păstrate privilegiile boierimii şi că vor fi acordate facilităţi materiale şi sociale tuturor basarabenilor. Astfel, localnicii, dar şi cei stabiliţi în Basarabia după 1812, au fost scutiţi pentru un termen de trei ani „de orice impozit personal sau agricol către stat”. După expirarea acestui termen, însă, printr-un Regulament al Consiliului de Miniştri al Rusiei basarabenii au fost supuşi aceloraşi impozite pe care le plăteau pe timpul dominaţiei otomane. Tot prin Decret Imperial, în 1816, basarabenii au fost absolviţi de recrutare în armată pentru un termen nedeterminat, aceasta durând până la 1873.

Autorităţile ruse s-au preocupat de organizarea administraţiei noului teritoriu, scopul principal fiind excluderea totală a vechilor rânduieli. La 23 iulie 1812, imperiul impune o administraţie provizorie, iar la 2 februarie 1813 a instituit un guvern al provinciei. În pofida unor aparenţe, potrivit cărora basarabenii prevalau numeric, în această structură, posturile-cheie erau ocupate de ruşi. Un şiretlic a fost şi numirea, la 23 iulie 1812, a moldoveanului Slacral Sturza la cârma provinciei, înlocuit un an mai târziu de către un general rus. De menţionat că Slacral Sturza a fost singurul guvernator dintre băştinaşi, în cei 106 ani de anexare.

Regulamentul de organizare a Basarabiei din 1818 acordă Basarabiei un statut aparte în cadrul imperiului, însă de scurtă durată. În 1823, Consiliului Suprem al Basarabiei i se ridică funcţiile de instanţă supremă de judecată, iar prin Regulamentul din 1828 aşa-numita autonomie a Basarabiei este lichidată. La nici doar 16 ani de la anexare, Basarabia devenea o gubernie tipică rusească…

Consecinţele economice, demografice şi culturale

Gheorghe Palade,dr. în istorie,conf. universitar

Timpul VINERI, 18 MAI 2007, NR.629 [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

AGRICULTURA. După 1812, economia basarabeană avea un caracter colonial, fiind subordonată intereselor imperiale. Cerealele, fructele, strugurii şi vinurile, în mare parte, se exportau în Rusia. Deşi în rândul ţărănimii se resimţea permanent lipsa de pământ, chiar şi după înfăptuirea reformei agrare, în anii ’60-’70 ai sec. XIX, o mare parte din suprafaţa arabilă rămânea nelucrată. La 1875, potrivit datelor de arhivă, doar 38% din suprafaţa agricolă era cultivată, restul rămânând puţin explorată, destinată creşterii vitelor. Vinurile basarabene erau importate de negustori şi intermediari la un preş redus şi vândute în Rusia ca vinuri din străinătate.

DEMOGRAFIA. Regimul ţarist a urmărit să dilueze elementul autohton, încurajând pe toate căile colonizarea Basarabiei cu populaţie alogenă: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemţi etc. Recensământul din 1897 atestă între Prut şi Nistru circa 2 mln. de locuitori. Românii (moldovenii) alcătuiau 47,58%, ucrainenii - 19,62%, evreii - 11,79%, ruşii - 8,05%, bulgarii - 5,33 %, găgăuzii - 2,88%. În realitate, populaţia românească depăşea 50%, deoarece criteriul pus la baza recensământului - limba vorbită - nu a permis o evaluare corectă. Dar şi în această situaţie este evidentă reducerea simţitoare, cu peste 30%, a proporţiei populaţiei româneşti.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL. Sistemul de învăţământ instalat era unul străin, rusificat, dirijat după legislaţia ţaristă. Majoritatea intelectualităţii, pregătită în universităţile ruseşti, era din rândurile populaţiei alogene. Nivelul ştiinţei de carte a populaţiei româneşti era extrem de scăzut. Recensământul din 1897 arată că doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,7% dintre femei ştiau carte. După gradul de alfabetizare, românii ocupau penultimul loc printre etniile din gubernie, depăşindu-i doar pe ţigani.

LIMBA ROMÂNĂ. Înlesnirile privind utilizarea limbii române în învăţământ, biserică şi administraţie, acordate de către regimul ţarist, au fost de scurtă durată. După 1828 - treptat, dar cu insistenţă - autorităţile coloniale au exclus limba română din instituţiile statului, din învăţământ şi biserică. Doar prin încălcarea legislaţiei, ameninţaţi de persecuţii, unii intelectuali din şcoli şi preoţi în biserici menţineau limba română şi promovau valori ale culturii naţionale. Politica de rusificare a fost promovată cu intransigenţă în special după constituirea statului român modern, în urma Unirii din 1859. Autorităţile invocau aşa-zisul „pericol al influenţei româneşti în Basarabia”, persecutând orice revendicare cu caracter naţional-cultural.

NOBILIMEA. Nobilimea basarabeană (boierimea) s-a diminuat ca număr şi ca factor de influenţă culturală asupra păturilor largi ale populaţiei. Prin legislaţie şi numiri în funcţii, autorităţile ţariste au urmărit să integreze boierimea autohtonă în categoria dvorenimii, dominându-i astfel caracterul naţional. O mare parte a boierilor români din Basarabia au plecat peste Prut, menţinându-şi iniţial moşiile de până la 1812. Altă parte, treptat, s-a ruinat, aşa încât la centenarul anexării Basarabiei doar 30% erau nobili autohtoni „din viţă”, cum se spunea. Majoritatea - 65% - nobililor basarabeni deveniseră dvoreni prin îndeplinirea funcţiilor de stat (cinovnici înnobilaţi) ori erau proveniţi din Rusia. Aceştia, ostili intereselor naţionale, determinau deciziile adunării nobiliare. Astfel, în momentele decisive, românii basarabeni au avut doar câţiva boieri care, prin pregătirea intelectuală şi convingeri naţionale, le-au apărat interesele în faţa regimului de opresiune. Menţionăm în acest sens pe L. Catargi, V. Kalmuţki, M. Hashaş, N. Casso, V. Stroescu, P. Gore ş.a.

cateva cifre dezastruoase, despre cultura basarabeana la sfarsitul secolului XIX

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Basarabia pe cruce

Autor : Adrian Păunescu

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

Impactul lui 1812 şi 1940 asupra Basarabiei
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

La 200 de ani de la ocuparea Basarabiei de catre Rusia (stıl vechi, 28 mai 1812), e cazul să ne întrebăm ce efecte a avut anul 1812 asupraistoriei provinciei dintre Prut şi Nistru şi să facem o comparaţie cu cea de-a doua ocupaţie, sovieto-rusă, din 1940.

În primul rând, la 1812 Rusia ţaristă anexează un teritoriu care aparţine Principatului Moldovei, dar pretinde că acesta aparţinea Turciei. Prin comparaţie, la 1940, URSS ocupă provincia pretinzând că aceasta e locuită în majoritate de ucraineni, deci invocă dreptul etnic. Asta deşi propaganda sovietică interbelică e dominată de discursul „eliberării moldovenilor de sub jugul social şi naţional al boierilor români".

De fapt, şi într-un caz şi în altul, se invocă „dreptul sabiei" (în 1940 se spune în ultimatum că România ar fi rupt Basarabia de la URSS, deci se invocă principiul continuităţii Rusiei tariste - URSS, aceasta din urmă fiind creat abia în 1922). Politica celor două regimuri în Basarabia diferă dacă ne referim la maniera în care au fost cooptate elitele locale la actul de guvernare a provinciei.

După 1812, Scarlat Sturdza este singurul guvernator român al provinciei (până în 1813) - aflat demult, e drept, în serviciul ţarului. După 1940, primul basarabean care conduce RSSM e numit abia în 1980 - Simion Grossu (originar din Satu-Nou, Ismail). Al doilea e Petru Lucinschi, din noiembrie 1989. Ceilalţi erau de peste Nistru, din Transnistria sau moldoveni rusificaţi din Ucraina, precum Ivan I. Bodiul (1961-1980).

Dacă după 1812, până în 1821, Rusia ţaristă recunoaşte titlurile nobiliare şi privilegiile care decurg de aici, după 1940 titlurile (inclusiv cele ştiinţifice, de studii superioare, care constituie, după Bourdieu, un nou criteriu de selecţie a elitelor moderne) nu numai că nu sunt recunoscute, dar constituie un handicap. Posesorii acestora sunt susceptibili de a fi etichetaţi şi majoritatea chiar sunt declaraţi „duşmani ai poporului", adică paria.

Limba romană e persecutată de ţarism şi chiar interzisă în serviciul divin şi în şcoli în a doua jumătate a secolului al 19-lea, mai ales pe fondul Unirii Principatelor. În RSSM, limba majorităţii, numită moldovenească şi trecută la alfabet chirilic, este promovată în şcoli şi presă, dar în realitate rusa domină spaţiul public, e unica limbă acceptată la şedinţele partidului, ale guvernului, şi tinde să devină unica limbă a învăţământului superior şi a ştiinţei.

Din punct de vedere economic, Basarabia a rămas o provincie subdezvoltată a Imperiului ţarist. După 1940, economia RSSM beneficiază de investiţii importante din partea Moscovei, dar preţul plătit e foarte scump: economia e subordonată intereselor centrului, care trimite cadre proprii, ruşi şi ucraineni în special, cărora li se acordă privilegii în ceea ce priveşte obţinerea spaţiului locativ şi altele (o colonizare voalată). Între timp, cadrele locale sunt trimise în Rusia şi alte republici, ceea ce nu este decât o formă mascată de deportare, de tip soft.

Un rol important în redeşteptarea identităţii naţionale, româneşti, îl au în secolul al 19-lea studenţii basarabeni care studiază mai ales după 1898 în universităţile imperiului, la Dorpat (Tartu), dar şi Kiev, Moscova, Odesa. Elitele româneşti se reproduc în RSSM în ciuda strădaniilor regimului de a educa o elită obedientă: momentul-cheie îl constituie reabilitarea clasicilor literaturii române în anii 1950. Anume această elită va cere revenirea la alfabetul latin în 1965, apoi în 1989, de la care vor urma şi celelalte revenidicări culturale şi politice care au legitimat desprinderea de URSS în 1991.

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive - 1772, 1793 şi 1797 - între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă - mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Dar la 1812 a fost încălcat principiul suzeranităţii? Putem spune că, într-un fel, turcii ne-au vândut?

De-a lungul secolului al XVIII-lea au avut loc patru războaie ruso-otomane, unele erau ruso-austro-otomane, de fiecare dată Rusia şi Austria erau aliaţi şi se înţelegeau din timp cine şi ce teritorii ocupă. În principiu, de-a lungul secolelor în care ne-am aflat sub suzeranitatea otomană era fie o înţelegere orală, fie una scrisă că turcii trebuiau să ne apere de alte împărăţii. În urma războiului din 1806-1812 parcă eram ocrotiţi de Poarta Otomană, numai că turcii au pierdut atunci. Imperiul Otoman era în decădere, Rusia era însă în plină ascensiune, iar direcţia sud-est Europeană devine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prioritară. Era o luptă între marile puteri pentru împărţirea Europei, iar diplomaţia rusă devenise una dintre cele mai perfide şi mai rafinate de pe tot continentul.

Ce apreciere istorică daţi acestui eveniment? A fost un rapt, o anexare, o ocupaţie, ce a fost?

Toate pe care le-aţi numit. Acest război a purtat un caracter de cucerire şi Rusia a anexat Basarabia prin forţa armelor. În 1812, dacă nu venea pericolul războaielor napoleoniene, nu-i exclus că ruşii ajungeau şi la Constatinopol. Dar fiindcă Napoleon se apropia de graniţele imperiului lor, comandanţii ruşi trebuiau să încheie în grabă pacea şi să retragă întreaga armată de pe teatrul balcanic. Astfel, dacă la începutul negocierilor ei voiau ambele principate române şi hotarul pe Dunăre, treptat îşi reduc din pretenţii. Aşa graniţa dintre cele două imperii s-a negociat mai întâi pe Siret ca, în cele din urmă, comandanţi ruşi să încheie, la 16 mai (stil vechi), la Bucureşti, pacea, în urma căreia hotarul se stabileşte pe Prut.

Ce impact a avut acest eveniment asupra dezvoltării Ţării Moldovei, pentru că cea mai mare parte din teritoriu i-a fost luat?

Secolul al XVIII-lea a fost un dezastru pentru Ţara Moldovei. După patru războaie - 1711, 1736-1739, 1768-1774, 1786-1791, dar şi multiple invazii turceşti şi tătare, Ţara Moldovei a ajuns la o sărăcie cumplită. Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de atunci. Totul are trecut, nu putea să renască ţara aşa din senin. De exemplu, o Turcie care astăzi cunoaşte o ascensiune economică, nu a avut războaie de peste o sute de ani. Dar la noi au fost atâtea confruntări militare, inclusiv cele două războaie mondiale. După 1812, Basarabia devine provincie ţaristă, pe urmă gubernie, sunt lichidate structurile de stat, sunt aduşi funcţionari ţarişti şi imediat este supusă la aceleaşi biruri şi dări, poate şi mai grele decât pe care le avusese pe timpul Imperiului Otoman.

Astăzi, la două secole de la pacea de la Bucureşti, cel mai popular politician din Republica Moldova şi liderul în care oamenii îşi pun cele mai multe speranţe este Vladimir Putin. Înseamnă asta că ruşii ne-au cucerit complet?

Asemenea răspunsuri la sondaje m-au întristat foarte mult. E o realitate tristă care vorbeşte despre o lipsa totală de cultură politică a populaţiei noastre. Din păcate, mulţi nu înţeleg lucruri elementare: că s-a prăbuşit un imperiu, un imperiu al răului, care ne-a adus război, foamete, deportări, colectivizări forţate, deposedări de avere. Nu-mi închipui cum astăzi poate fi văzut bine Putin, cel care susţine că cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea a fost destrămarea Uniunii Sovietice, cel care menţine o armată la Nistru.

Ruşii spun că suntem o entitate separată, diferiţi chiar de acei moldoveni de la care ne-au rupt acum două secole. În ce măsură istoricii occidentali cred în această teorie?

Chiar şi oamenii politici şi cei de ştiinţă din Rusia de atunci, dar şi din secolul trecut, erau absolut conştienţi că e un singur popor, că noi suntem români, că vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi tradiţii. Iată de exemplu, la 1859, un istoric rus scrie „voievozii români ai Moldovei şi Valahiei" ori la 1918 academicianul rus Berg, geograf şi savant originar de la Tighina, a editat la Peterburg o monografie care se numeşte „Bessarabia". Chiar în introducere, Berg scrie: „Basarabia este populată de români, dar Rusia nu trebuie să scape din mâini această bucată grasă". Desigur că odată cu unirea principatelor de la 1859, Rusia înţelegea că se consolidează un stat român modern şi mai devreme sau mai târziu va vrea să-i unească pe toţi românii care au fost împărţiţi de cele trei imperii. Atunci s-a intensificat propaganda separatistă, moldovenistă. În cercurile înalte ţariste se discuta dacă să se deschidă sau nu şcoli pentru moldoveni. Dacă ar fi deschis şcoli, moldovenii şi-ar fi putut pune întrebări cine sunt ei.

Mai bine îi ţinem proşti...

Mai bine îi ţinem în întunecime. Chiar şi în şcolile bisericeşti de un an - doi, copiii erau învăţaţi să citească şi să scrie slavoneşte ori ruseşte. Nu cumva tirajele abecedarelor să fie prea mari. La începutul secolului al XX-lea, ne-am trezit că avem 90-95% din populaţie analfabetă, oamenii care au rămas închişi în satele lor, izolaţi de oraşe. Chişinăul şi alte târguri aveau o populaţie alogenă, numai nu băştinaşii.

Asta a fost o politică a imperiului?

O politică a imperiului care a continuat şi în perioada sovietică. Din ce cauză satele noastre s-au dezvoltat foarte mult în perioada sovietică? Pentru că nu le dădeau voie oamenilor să se aşeze la oraş. De fapt, această politică era comparabilă cu cea rasistă, segregaţionistă din Africa de Sud. Acolo populaţia băştinaşă de culoare locuia numai în bantustane, numai în zone în care li se rezerva. În oraşe erau numai albii. Acelaşi lucru a fost şi la noi, în Rusia ţaristă, dar şi în timpul sovietic. Deci o politică pentru a menţine oamenii în întuneric şi izolaţi. În schimb, încoace era pompată populaţie din imperiu, aşa-numita clasă muncitoare, în loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate. Rusia ţaristă a urmărit scopul diluării elementului autohton. În loc să le dea ţăranilor din centru regiunii pământ în sud, au fost aduşi special în sudul Basarabiei străinii, pentru a ne îndepărta de Dunăre şi Marea Neagră.

„În Transnistria, la venirea ruşilor, majoritatea erau românii"

„La 1792, când, în urma războiului ruso-otoman, Rusia a anexat teritoriul dintre Bug și Nistru, aici mare majoritate a populaţiei era românească, nu numai moldoveni, dar din toate provinciile românești, și din Maramureș, și din Transilvania, și din Muntenia. Deși acest teritoriu era stăpânit parţial de Hanatul din Crimeea și parţial de Ţara Leșească, marea majoritate erau români", afirmă savantul. „Vă dau un singur exemplu: în satul Rohi, din Dubăsari, (n.r. - astăzi Roghi) oamenii au venit din satul Rohia din Maramureș. Dar câte asemănări de localităţi", mai spune Andrei Eşanu.

„1812 a fost începutul tuturor relelor"

Când le-a fost cel mai bine şi cel mai rău basarabenilor în aceşti 200 de ani?

În general, din cauza numeroaselor războaie care s-au derulat pe acest teritoriu, s-a trăit greu. Nu numai că statul a fost rupt în două, dar şi biserica moldovenească a fost înjumătăţită. Până la 1812, spaţiul acesta făcea parte din Mitropolia Moldovei, în mare parte în subordonarea episcopului de Huşi. Ruşii au instituit o nouă episcopie numită a Chişinăului şi Hotinului, sau a Basarabiei, şi în felul acesta au rupt regiunea de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei.

De atunci apar şi problemele legate de cele două mitropolii?

În general, toate problemele de mai târziu, că există două limbi, că suntem două popoare. Atunci a fost începutul tuturor relelor. De la 1812 îşi trag obârşia şi discuţiile interminabile din societate, şi lipsa asta de conştiinţă naţională.

Dar când ne-a fost cel mai bine?

Perioada interbelică, atunci era un singur stat, cu un singur popor şi o singură limbă. Începuse să se cristalizeze o viaţă după modele capitaliste dintre cele mai avansate în Europa. Acum se vorbeşte de nostalgia faţă de perioada sovietică, dar toate generaţiile au nostalgiile lor. Unele sunt mai puţin îndreptăţite, altele mai mult. De exemplu, părinţii mei, ţărani din Sculeni, şi-au legat amintirile lor de perioada cea mai frumoasă şi mai avută a vieţii lor, de până la război. Ei, fiind ţărani harnici, au pornit de la două hectare când s-au luat şi către 1940 ajunseseră, prin muncă, la 16 hectare. Aveau 100 de oi, patru boi, patru cai, livadă, pădure. La târg la Sculeni erau cârciumi şi dughene de tot felul. Puteau să-şi cumpere tot ce le dorea inima. De la mama am auzit că există măsline, rodii, portocale, lămâi. Prima dată am văzut o portocală când eram student. Era adusă de la Moscova. Desigur că a exista un progres în perioada sovietică, dar asta a fost mult mai târziu. Când m-am deşteptat, ţin minte că permanent stăteam în casă, ploua, ningea şi era frig şi eu nu aveam cu ce să mă încălţ. Şi în clasa întâi, în 1955, m-am dus desculţ.

Cum ar trebui să fie marcată această dată rotundă?

E un eveniment care a complicat mult lucrurile. Trebuie să-l analizăm obiectiv, aşa cum a fost. Luni, la Academie, va începe o mare conferinţă ştiinţifică. Poate că ar fi trebuit să fie mai multe acţiuni. Adevărul trebuie să ajungă la întreaga populaţie, ca să nu ne trezim ridicându-l în slăvi pe Putin. Ştiţi, chiar şi atunci când aveau loc războaie pe aceste locuri, deseori oamenii îi luau drept domni ai Moldovei pe comandanţii ruşi. Le scriau scrisori, să fie miluiţi, să le confirme proprietăţile.

Un fel de Putin-salvator de astăzi.

Chiar dacă au trecut două secole, observ că în această privinţă nu ne-am mişcat departe. Mă întristează mult că a scăzut interesul tinerilor faţă de carte. Am fost preşedinte la examenele de licenţă la istorie şi am văzut cum a fost promovat un student care mai că nu ştia să citească. Degradează învăţământul superior şi cel preuniversitar. Asta duce la întunecime şi, respectiv, la ideea că Putin este preşedintele Republicii Moldova.

„Hasdeu nu devenea celebru în Rusia ţaristă"

De ce în secolul al XIX-lea, practic, nu am avut intelectualitate locală? Am avut, în schimb, un Hasdeu, un Donici, un Russo care s-au afirmat peste Prut.

Dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alecu Rusu, Iacob Stamati, Alexandru Donici nu plecau în Moldova de dincolo, nu deveneau celebri în condiţiile Rusiei ţariste. Asta a fost din cauza că aici nu trebuia să se formeze o intelectualitate. Era un lucru conştient, să nu există o gândire critică.

Dar exista o boierime în această regiune?

A rămas foarte puţină boierime. Cei care aveau moşii aici fie le-au părăsit, fie le-au schimbat cu altele de peste Prut. Multe din moşiile Basarabiei au intrat în posesia unor mari magnaţi funciari ruşi, iar spaţiile libere de la sud au fost împărţite coloniştilor. De fapt, bogăţiile provinciei erau controlate de străini. Era foarte puţină boierime locală. Chiar şi aşa, mai deschideau o şcoală, un spital, îşi trimiteau fiii la învăţătură, cum a fost în cazul lui Stere. Constantin Stere a încercat să înveţe mai departe în Rusia şi chiar să se încadreze în mişcarea democratică, dar colegii lui urmăreau alte scopuri, voiau eliberarea socială. Or, Stere dorea să-şi elibereze poporul său. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi boieri îşi trimiteau copiii la studii.

Şi apoi grupuri de basarabeni merg la studii la Tartu, la Kiev...

Doar astfel a fost posibilă crearea unei elite care să ducă ulterior la mişcarea democratică din Basarabia din 1905-1907, pe urmă la Unirea din 1918. Interesante lucruri: de la Tartu (Estonia), studenţi din Basarabia scriau în România să le fie trimise cărţi. În Basarabia aşa ceva nu se nu admitea. Pe urmă veneau aici împreună cu aceste cărţi. Acelaşi lucru a fost şi după 1956 în perioada sovietică. Noi ne duceam după carte românească la Moscova, la Kiev sau la Odesa.

Ce reprezenta Basarabia la 1812? În primul rând, o asemenea regiune nici nu exista. Acel sector din sudul provinciei pruto-nistrene, numit Basarabia, cel mai probabil după numele dinastiei muntene care ar fi stăpânit, scurt timp, gurile Dunării, nici nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic. Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor...

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă. Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască. Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români. Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu. Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

La nord, proaspăta provincie rusească, botezată „Basarabia”, se afla în vecinătate cu Bucovina austriacă; la est, pe râul Nistru, cu guberniile ruseşti Herson şi Podolia; la vest, pe râul Prut, cu principatul moldav; iar la sud, pe Dunăre, cu Rumelia (Dobrogea). Crearea unor instituţii comune pentru tot acest spaţiu divers a însemnat şi procesul de „plămădire” a provinciei şi nu a fost un proces cu totul facil, durând mai multe decenii. De altfel, graniţa pe Nistru, care lega Basarabia cu restul guberniilor ruseşti, a fost păstrată până în anul 1830, fapt care a menţinut regiunea într-o anumită izolare.

Tendinţele expansioniste ale Imperiului rus şi noii „competitori”

Această provincie a fost primul teritoriu românesc care a ajuns anexat la Imperiul rus (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au fost următoarele, un secol mai târziu). Se poate discuta acum mult despre rolul unor personalităţi în cedarea Basarabiei la ruşi (cum ar fi „trădarea” Moruzeştilor). Totuşi, principala cauză rezidă, evident, în situaţia geo-politică, în evoluţia „problemei orientale” şi în progresele militare ale Imperiului ţarist.

Înaintarea pe direcţia balcanică, cucerirea Constantinopolului şi controlul strâmtorilor – Bosfor şi Dardanele devin programatice pentru statul rus din timpul Ecaterinei cea Mare, iar Principatele române se aflau pur şi simplu în calea acestui proiect. Se ştie că ţarina şi-a numit chiar doi nepoţi cu nume neobişnuite pentru dinaştii ruşi: Alexandru şi Constantin. Primul (viitorul ţar Alexandru I, în timpul căruia Basarabia a fost anexată la Imperiu) a fost botezat în cinstea lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Orientului şi fondatorul Imperiului elenistic, iar cel de-al doilea a fost botezat Constantin în cinstea lui Constantin cel Mare, pentru că era menit împărat asupra unui noi Imperiu Bizantin, cu centrul la Constantinopol. Logica oricărui imperiu presupunea cuceriri teritoriale pentru a se putea dezvolta, iar atunci când se atingea limita de expansiune, el intra într-un declin implacabil şi treptat se stingea. Aceasta a fost soarta marilor imperii antice şi medievale. Pe calea disoluţiei mergea şi cândva temutul Imperiu otoman, „omul bolnav al Europei”, care se vedea intrat în competiţie cu noi competitori în Balcani (Austria, Rusia şi Franţa napoleoniană). Un alt factor care a grăbit pe de o parte, dar a şi determinat politicile imperiale în regiune a fost competiţia cu Franţa. Ocuparea unei părţi din provincia Iliria a adus ideile revoluţionare în Balcani; reformele efectuate de autorităţile franceze aici (desfiinţarea şerbiei, modernizarea infrastucturii, noile politici fiscale etc.) puteau să aducă un plus de simpatie faţă de acest imperiu occidental. Rusia nu putea să ignore un asemenea „competitor”, de aceea trebuia să ridice la rândul său „oferta” pentru popoarele creştine.

Imperiul otoman nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu

În epoca modernă, simpla forţă brută nu mai era suficientă pentru legitimarea pretenţiilor teritoriale, de aceea, în orice conflict militar, un rol extrem de important începea să-l joace propaganda. Din aceste raţiuni, în cazul Basarabiei, Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav. De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale. Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci. Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Consecințele cultural – spirituale ale anexării Basarabiei (1812)


Radio Chișinău
Invitați istoricii Alexandru Moșanu, Gheorghe Negru și Ion Negrei.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]