presa basarabeana

În presa de la Chişinău, de la ’90 încoace, nu a avut loc nicio polemică de idei; până la urmă, orice început de polemică a deraiat, a degenerat şi s-a încheiat cu înjurături mustoase şi cu ridicatul festiv al poalelor. Una la mână. Două la mână - în presa noastră sunt foarte puţini (sau nu există chiar deloc) ziarişti care au idei şi pot polemiza. În categoria ziariştilor fără idei mă includ înainte de toate pe mine. Nu sunt un ziarist care naşte idei, parazitez şi eu, ca şi colegii mei, pe nişte idei născute de alţii, până la noi. (Singurul ziarist din spaţiul românesc care a avut idei a fost Mihai Eminescu, în sec. XIX. În sec. XX, Nae Ionescu, fiind filozof, a comentat idei, iar Pamfil Şeicaru a valorificat idei). Noi, generaţia de ziarişti ai anilor ’90, nici nu naştem, nici nu comentăm, nici nu valorificăm idei - da, avem poate uneori câte un gândişor, dar acesta nu „trage” la statutul de idee. Cel care pretinde că are idei e un şarlatan - dacă ziaristica noastră ar fi o ziaristică de idei, Moldova nu ar fi ajuns acolo unde a ajuns. „Ideile” noastre sunt de fapt nişte iepuraşi fricoşi - genial a spus Petru Cărare: „Bate vântul critic şi-mi adună iepurii gândirilor la dos”! Uite aşa, de ani de zile, „iepurii gândirilor” noastre ziaristice stau „la dos”, de teama „vânturilor critice” care bat dinspre guvern, parlament, preşedinţie, securitate… Şi ca aceste vânturi să nu-i dea la pământ, unii intră benevol sub talpa papuc-ului, sub labele ursu-lui şi lupu-lui şi, bineînţeles! - sub aripa cioroi-ului ocrotitor. Astfel, ziaristul devine propagandist, iar propagandistul, precum se ştie, nu are idei proprii, nu naşte idei, ci propagă idei străine, stilizează informaţiile pe care i le furnizează patronul, patronul patronului, securitatea, preşedinţia…

O ziaristică de idei, pusă în slujba naţiunii, mi se pare că e altceva decât ceea ce avem noi astăzi. Uneori, mi se pare că avem, totuşi, o ziaristică de idei, chiar am iluzia că fac parte şi eu din această ziaristică, dar, vai, cu adevărat avem doar ziaristică de curte. Adevărata ziaristică de idei încă nu s-a născut, întârzie să se nască şi mă tem că naşterea ei va fi posibilă doar prin cezariană cu Occidentul pe post de medic... Presa noastră de astăzi încă nu a ieşit din „pielea de şarpe” a modelului leninist de „agitator colectiv”. „Ideile” pe care credem că le avem nu pot răsturna niciun prăpădit de ministru, ca să nu mai vorbesc de idei mari, care pot schimba un regim, un curs politic.

Aşadar, de ce nu polemizăm? Fiindcă este inutil să polemizezi cu nişte ziarişti cu morala profesională „degresată”, reciclaţi în propagandişti, lustruitori de imagine ai patronului şi ai patronului patronului lor. Şi mai este ceva, foarte important, care uneori ne scapă:

există, totuşi, un drept la opinie. Dacă un ziarist exprimă o opinie care nu coincide cu a mea, de ce trebuie, neapărat, să-i sar la beregată? Eu îmi continui drumul. Dacă un nebun, întâlnindu-mă pe drum, mă provoacă la o „discuţie”, de ce trebuie să mă opresc? Eu merg mai departe unde, poate, dau de un înţelept. Ca ziarist, pretind un singur lucru: să mi se respecte dreptul meu la opinie, inclusiv la greşeală, precum şi eu respect acest drept al oponenţilor (şi greşiţilor) noştri.

Neîndoios, cel mai urât fenomen din presa noastră e acela când ziariştii - care prin definiţie trebuie să polemizeze, totuşi, cu Puterea, cu politicienii, „polemizează” - la comanda patronilor! - cu colegii lor de breaslă. Adevărata ziaristică de idei se va naşte atunci când va dispărea acest fenomen. Aşa cred eu. Şi nimeni nu are dreptul să-mi interzică să cred aşa. Repet, dacă îmi apare în cale un nebun care are chef de harţă sau de vorbă, nu mă opresc, merg înainte pe drumul ales, poate îmi iese în cale un înţelept. Nu ar fi oare un păcat să ratezi o discuţie cu un înţelept din cauza unui nebun? Şi apoi, mai sunt şi egoist: viaţa unui ziarist e scurtă, de ce să o împart cu un nebun?

Constantin Tanase
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]