Transnistria ... exista o solutie?

Săptămâna viitoare, la 2 martie, se împlinesc 15 ani de când s-a început războiul de la Nistru. De fapt, sunt 15 ani de când acesta a început şi nu se mai termină. Or, adevărul e că R. Moldova continuă să se afle în stare de război cu Rusia, chiar dacă Mircea Snegur a băut şampanie cu Boris Elţin şi cu Igor Smirnov în vara lui 1992. Oricum, trăim zile în care suntem nevoiţi să comemorăm o „dată rotundă” de la viclenia de foc, în care Rusia ne-a băgat pentru a-şi menţine aici influenţa şi pentru a nu permite reîntregirea pământurilor româneşti.

Prin faptul cum anume o vom comemora vom arăta - nouă, dar şi aliaţilor, dar şi duşmanilor noştri - cine am fost şi cine suntem. Ştiu că mulţi combatanţi - ca, bunăoară, Ştefan Jurja, cavaler al Ordinului „Ştefan cel Mare” - se vor întâlni, vor merge la cimitire şi-i vor pomeni pe camarazii lor de arme. Apoi vor bea de ciudă şi vor scrâşni din dinţi...

fotografii rămase din timpul războiului. Îmi încrâncenau inima imaginile cadavrelor unor combatanţi care zac în pielea goală la morga din Nisporeni; o femeie frântă de lacrimi la înmormântarea feciorului său - mama poliţistului Gheorghe Caşu, chinuit şi răstignit de gardişti; camarazii de arme ai lui Filip Lupaşcu, trădat şi ucis pe Dealul lui Traian de lângă Coşniţa; Valeriu Dumbravă, ars de viu la Gâsca; Leonid Caraghiziadi, un director de şcoală, care stă nedormit şi nebărbierit de câteva zile în iarba de pe linia frontului de la Cocieri; Nicolae Bârlădeanu zace în spitalul din Căuşeni, după ce a fost hăcuit de gloanţe şi de schije la Tighina…

- Vlad, de ce, în 1992, ai hotărât să mergi la războiul de pe Nistru?

- Dar mai fusesem la alt război… Când m-au luat la armată, în Lituania, chiar a doua zi, am fost încărcaţi în avioane, cu alarmă de luptă. Credeam că ne duc în Afganistan, dar am ajuns la Baku. Acolo, azerii îi omorau pe armeni, iar noi trebuia să le ajutăm acestora să se întoarcă acasă. M-am pomenit pentru prima dată în situaţia în care nu aveam altă ieşire, decât să arăt putere şi voinţă.

- Te temeai?

- Da. Dar, dacă vroiam să rămân viu, trebuia să împuşc în oameni…

- Cum te simţeai după ce ai omorât primul om?

- Nu vreau să fiu tratat ca un ucigaş. Emoţiile cele mai mari nu le-am trăit la Baku, ci acasă, unde era neamul meu. Stătea într-o ogradă un ostaş transnistrean şi eu trebuia să-l împuşc. El nu mă vedea. Mi-am văzut în acea clipă părinţii şi pe toţi acei care au investit în mine (mi-am închipuit durerea lor în cazul în care cineva m-ar fi ucis pe mine) şi am renunţat să-l împuşc… Celelalte se întâmplau spontan. Dacă împuşcă în tine, ce-ai să faci? La Gura Bâcului, un glonţ a trecut chiar prin haina mea, dar nu m-a atins. Am tras îndată cu aruncătorul de grenade, dar grenada n-a explodat. Ne dăduseră grenade inofensive, ca la aplicaţii militare. Atunci, am înţeles că ne-au scos pe câmpul de luptă ca pe nişte iepuraşi…

- Moldovenii erau pregătiţi să lupte?

- Unii se temeau şi se concediau din poliţie, alţii căutau să se îmbolnăvească... Sub diferite pretexte, aceştia n-au fost pentru niciun moment la război, iar astăzi mulţi dintre ei au funcţii importante în poliţie. Pe platoul Coşniţa am văzut un grup de voluntari adunaţi de comisariatele militare. Chiar de la primele împuşcături şi explozii, ei au vrut să se întoarcă acasă. Am încercat să-i oprim, dar s-au luat la harţă cu noi. A intervenit generalul Dabija, dar ei îl numeau în tot felul, ţipând: „Iată miliţionerii! Aista-i războiul lor, nu al nostru!”. Atunci, am început să plâng, trăgeam în sus şi strigam: „Oare acesta-i neamul meu, Doamne?!”. Astăzi, mulţi dintre ei se declară „eroi ai războiului”. Odată, după Paşti, alţi voluntari s-au îmbătat şi au dispărut. Peste câteva ore, ne-au sunat de la statul major transnistrean, rugându-ne să ne luăm din Doroţcaia voluntarii, că umblă şi caută de băut. Veniţi la război, ei s-au îmbătat şi s-au pornit după aventuri… Singurii luptători cu duh erau „afganii”. Mai mult, când comisarul de Ialoveni ne instruia pentru război, ne-a spus: „Fără comandă, să nu împuşcaţi!”. Cum să fiu trimis la război şi să mi se spună să nu împuşc fără comandă? Aveam de luptat contra soldaţilor ruşi, care cunosc strategia militară. Noi, moldovenii, parcă participam la jocul militar Zarniţa. Peste tot era haos, iar în acţiunile militare - nicio strategie.

- Securitatea s-a implicat activ în conflict?

- Am participat şi la acţiuni conduse de Securitatea naţională. De exemplu, am fost trimis în spionaj cu doi oameni care, pe drum, au fugit, declarând că eu am murit. Întorcându-mă, m-am pomenit sub ţevile tranşeei noastre şi unul a strigat: „Staţi, că-i de-al nostru!”. A doua zi, intrat la ospătărie, îi văd pe cei doi... Am vrut să-i împuşc pe loc, dar au fugit. În genere, securiştii nu mergeau pe poziţii, ci găseau „turturele”, patrioţi de-alde mine, şi ne foloseau. Ăsta a fost lucrul Securităţii. La 15 ani de la război, ce răsplată am eu? Sângele meu costă numai 25 de lei, pe care-i primesc în fiece lună… Răsplata celor pentru care am luptat este că mă alungă din odăiţa în care trăiesc cu soţia şi cu cei trei copii ai mei, dintre care unul e invalid de gradul I…

- Crezi că Moldova a avut şansa să câştige războiul?

- Da, şansa a fost Snegur, care, deşi fusese ales prin vot democrat, avea un aparat de stat şubred şi se temea de ruşi. Era şocat de faptul că la Nistru mor oameni şi nu ştia ce să facă. Toţi au apărat limba, dar când să mergem la război, mulţi au luat-o razna, iar Snegur a rămas doar cu nişte băieţi tineri…

- Snegur l-a eliberat din arest pe Smirnov şi pe alţi lideri secesionişti numai din frică?

- Au fost arestaţi şi membri ai statului major al Armatei a 14-a, dar Snegur i-a eliberat. Atunci, mulţi responsabili nu mai ştiau ce să facă, dar şi mai mulţi ne încurcau atunci când lansam ofensive pe câmpul de luptă. La Coşniţa, am pornit odată un atac coordonat cu combatanţii de pe platoul Cocieri şi era cât pe ce să-i rupem pe ruşi, dar degrabă ni s-a ordonat din spate: „Înapoi!”.

- Îţi pare rău că ai luptat?

- Nu. N-am fost un ucigaş. Am fost omul care n-a refuzat să-şi apere ţara. Din păcate, tocmai acum îmi dau seama că nu avem o ţară, că războiul acela a fost organizat doar ca să se verse mai mult sânge printre patrioţi. Şi mai multe lacrimi…

- Ai mai merge la un asemenea război?

- Da, fiindcă nu vreau să vină aici cazaci din Rusia şi să mă înveţe cu arma în mână cum să trăiesc acasă la mine. Lasă-i să se ducă în Siberia, să aibă grijă de neamul lor…

- Dar statul este absolut indiferent de soarta voastră…

- Adevărul e că în fruntea statului se află nişte indivizi care îşi bat joc de tot poporul. La noi, pensionarii comunişti conduc ţara, iar în parlament e lipsă acută de substanţă cenuşie. Toate normele de drept declarate de partidul de guvernământ sunt pentru a minţi Europa. Societatea rămâne în minciună, gunoi şi sărăcie…

- După război, ai continuat să lucrezi în poliţie?

- În MAI se lucrează după principul: cine plăteşte, acela are dreptate. Poliţia este o sursă de stoarcere a banilor din cetăţeni. Eu n-am fost în stare să apăr ordinea într-un stat criminal, care şi-a bătut şi încă îşi mai bate joc de mine şi de familia mea. Asta-i…

- Domnule general Costaş, de ce a avut loc războiul din Transnistria?

- Istoria a demonstrat faptul că atunci când dispar imperiile, acest lucru este urmat de războaie, ocupări de teritorii etc. După declararea independenţei a celor 15 foste republici sovietice, imperiul, cu centrul la Moscova, declanşase acţiunile de menţinere a influenţei asupra teritoriilor componente ale fostei URSS. Moscova a mizat, bineînţeles, pe forţele pro-imperiale care erau aici, dar care nu erau formate din moldoveni sau români, numiţi-i cum vreţi. Era vorba în primul rând de ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari. Aceştia au deţinut, de fapt, pârghiile de conducere şi cele economice în RSSM până în anul 1992. Noi, moldovenii, eram mai degrabă nişte iobagi. Rusia era stăpânul, boierul şi noi eram iobagii. Războiul care a fost declanşat de Rusia împotriva statului nou format R. Moldova nu a început la 2 martie 1992, dar în 1990 - prin conflictele separatiste de la Comrat şi la Dubăsari. Această situaţie tensionantă a durat de doi ani, culminând cu ziua de 2 martie 1992, când a început războiul. În acel război au fost implicate făţiş forţele ruseşti ale Armatei a 14-a care s-a retras de pe partea dreaptă a Nistrului şi s-a stabilit în Transnistria. În depozitele de la Cobasna a fost stocat tot armamentul retras din ţările fostului lagăr socialist – Ungaria, Polonia, Cehia, Germania etc. Iată de ce avem 2700 de vagoane pline cu armament şi muniţii stocate în R. Moldova.

- Într-un interviu pentru JURNAL, Gheorghe Lavranciuc preşedinte al KGB-ului din RSSM în perioada 1989-1990, a spus că momentul care a determinat începutul conflictului a fost adoptarea legii potrivit căreia limba moldovenească a fost declarată limbă de stat în acest teritoriu, lucru cu care nu au fost de acord deputaţii transnistreni...

- Ăsta a fost un pretext. Dar ruptura a început când deputaţii din stânga Nistrului au cerut să fie proclamată suveranitatea regiunii transnistrene. Vroiau să facă un fel de federaţie din R. Moldova. Ideea asta nu-i aparţine lui Kozak, ea există încă de atunci. Snegur a fost preîntâmpinat demult despre aceasta de către Gorbaciov. I s-a spus că dacă nu vrea să facă parte din imperiul rusesc, o să aibă două republici acasă la el. S-a început formarea gărzilor, cazacii au început să vină masiv din Siberia, din Ucraina etc., o mulţime de puşcăriaşi erau eliberaţi din închisorile ruseşti şi trimişi aici să lupte cu moldovenii.

- Cât de pregătită era R. Moldova pentru a lupta?

- Nu aveam armată. Nu aveam cu ce ne apăra. Am început cu „beţe de răsărită”. Am lansat un apel către ofiţerii din fosta URSS să vină acasă. Am adunat armamentul care mai rămăsese aici de la ruşi, dar era deteriorat.


- Dar aţi luptat...

- Rămăsese o unitate de artilerie, nişte mitraliere, nişte „Kalaşnikov”, dar... Ei aveau tancuri, helicoptere de luptă, artilerie grea, ofiţeri bine pregătiţi de Armata a 14-a etc. Nu poţi lupta cu un „Kalaşnikov” împotriva unui elicopter sau tun. Noi aveam doar nişte aruncătoare de mine şi de granade, adică arme uşoare. Nu aveam o echipă, suficienţi ofiţeri pregătiţi... Totuşi, am opus rezistenţă. Şi asta datorită patriotismului ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni. Ruşii voiau să ajungă până la Prut, dar când au văzut că sunt mari vărsări de sânge, s-au oprit. Nici azi ei n-au renunţat la ideea de a ajunge până la Prut. Transnistria este doar un pretext. Ruşii nu se dezic de dorinţa să ne vadă o gubernie a lor.

- Au venit mulţi ofiţeri acasă?

- N-au venit toţi pe care i-am aşteptat. La o analiză detaliată, am stabilit că în Armata Sovietică aveam circa 4.800 de ofiţeri. Au venit 800 - 1.200.

- Ca să-i aduceţi în Moldova, le-aţi promis apartamente. Mulţi se plâng acum că autorităţile nu s-au ţinut de cuvânt...

- E adevărat. Eu am fost demis după o jumătate de an după declanşarea războiului. Ruşii l-au presat pe Snegur şi agrarienii, care erau atunci la putere, m-au demis. Eu eram general al URSS care tot la Moscova am fost format. Am absolvit două Academii militare, am fost comandant de divizie, am avut 102 avioane de luptă sub conducerea mea. Am deţinut diferite funcţii importante în armata imperială. M-am întors în Moldova şi am fost adjunct al comandantului Armatei a 14-a pe probleme de aviaţie. Apoi, am fost numit preşedinte al Comitetul Central al DOSAAF-ului din RSSM şi pe urmă - preşedintele comisiei pentru securitatea şi apărarea statului. Când Parlamentul l-a demis pe Voronin, eu am fost numit ministru al Afacerilor Interne.

- Voronin a plecat la Moscova?

- Da. În timpul conflictului, Voronin se afla la Moscova, cea care era în război cu R. Moldova. Dar acum conduce ţara.

- De ce credeţi că actualii comunişti au interesul să ascundă adevărul despre acel război?

- Nu le convine. În manualele de „Istorie Integrată”, capitolul care se referă la războiul din Transnistria este preluat în proporţie de 99 la sută din istoriografia imperială. Ne învinuiesc pe noi că am fi agresori. Chipurile noi am tăbărât peste Transnistria şi am vrut s-o cucerim. E o minciună gogonată. A fost invers. Acolo era Armata a 14-a care a susţinut separatiştii şi acum au rămas acolo pacificatori. Lupul paznic la oi. Asta confirmă încă o dată faptul că Armata imperială a purtat un război nedeclarat împotriva tânărului stat R. Moldova. Nu e vorba de un conflict armat, aşa cum spun comuniştii.

- Dumneavoastră aveţi vreo soluţie pentru diferendul transnistrean?

- Soluţia poate fi găsită doar cu implicarea structurilor internaţionale ca ONU, OSCE, ţărilor puternice ca Marea Britanie, SUA, Franţa etc. Numai acestea îi pot influenţa pe ruşi să-şi retragă armamentul din Transnistria şi armata de pe teritoriul R. Moldova. Noi suntem un stat ocupat care nu are armată proprie, ci una străină pe teritoriul ei.

- De ce spuneţi că R. Moldova nu are armată? Avem un minister al Apărării...

- Nu are! Transnistria dispune de un complex militar-industrial dezvoltat. Potrivit ziarului „Военно-промышленый курьер”, Armata din Transnistria are 8.000 de oameni; 70 de tancuri T-55, T-64 şi T -72; 150 de blindate, 122 de sisteme de artilerie de calibru mare şi un arsenal întreg de aruncătoare de mine. Are şi uzine militare – la Bender, uzina „Pribor” produce sisteme reactive; „Electromaş” şi „Metalorucav” - pistoale şi automate etc. În R. Moldova nu se produce nici măcar un glonte. Nu avem niciun tanc. Despre ce armată poate fi vorba? Dacă ne trezim, Doamne fereşte, în faţa unui pericol , nu avem cu ce ne apăra. Pleşca (ministrul Apărării – n.r.) este un diletant, e foarte departe de meseria militară.

- O soluţie în acest sens ar fi să aderăm la NATO?

- Sigur că ar fi bine. Dacă am adera la NATO, am fi apăraţi de invazia rusească. Dar NATO n-o să ne primească, nu avem cu ce intra în NATO. Trebuie să avem un buget pe potrivă. În ţările blocului, de la 2 până la 4 la sută din PIB-ul naţional sunt alocate pentru acest domeniu, dar la noi 0,1 la sută din PIB. Trebuie să ştim clar unde vrem să mergem – spre Occident sau înapoi, spre matuşca Rusia.

Precedentul Kosovo este tot mai frecvent invocat în ultima vreme de către autorităţile separatiste din Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud.

Mai nou, regimul ilegal de la Tiraspol a anunţat că va relua negocierile cu Chişinăul doar “pe baza noilor modele ale ONU”, lăsând să se subânţeleagă precedentul Kosovo. În acelaşi timp Rusia a anunţat recent că mai are un plan de soluţionare a diferendului transnistrean. Observatorii independenţi de la Chişinău consideră că invocarea precedentului Kosovo de către Tiraspol, noul plan rusesc pentru Transnistria şi neprezentarea liderilor separatişti la negocierile ce urmau să fie reluate luna aceasta fac parte dintr-un singur scenariu.

Aşa-numiţii miniştri de externe ai republicilor separatiste Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud s-au întâlnit zilele trecute la Moscova. Rezultatele discuţiilor nu au fost făcute publice, dar imediat după ce a revenit din capitala rusă pretinsul ministrul transnistrean de externe, Valerii Liţkai, a declarat că “negocierile dintre Chişinău şi Tiraspol vor fi reluate în curând, dar numai pe baza unor modele noi, care vor fi discutate la ONU”. El a precizat că “reglementarea în cazul Kosovo ar putea deveni un model decisiv pentru Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud”. Exponentul administraţiei transnistrene a menţonat că mecanismul existent de negocieri este învechit şi că problemele care puteau fi discutate în cadrul acestuia au fost depăşite. "Toate fostele republici sovietice - şi în Iugoslavia, şi în Uniunea Sovietică, şi-au obţinut independenţa după un anume precedent. Nouă ne place precedentul Kosovo”, a spus Liţkai.

Tot săptămâna aceasta, presa rusă a anunţat că Kremlinul ar fi elaborat un nou plan de soluţionare a diferendului transnistrean, despre conţinutul căruia nu se ştie, însă, deocamdată nimic. Tot presa rusă scrie că acesta va fi făcut public numai după o întâlnire trilaterală a preşedinţilor Vladimir Putin, Vladimir Voronin şi a şefului administraţiei de la Tiraspol Igor Smirnov. Analiştii politici sunt de părere că noul plan rusesc conturează metodologia de recunoaştere internaţională a Transnistriei după modelul kosovar, respins de altfel, altă dată, atât de autorităţile de la Chişinău, cât şi de partenerii europeni şi occidentali ai Republicii Moldova.

Ministerul moldovean de Externe şi UE se pare că a intuit tendinţa Kremlinului de a conferi legalitare regimului transnistrean. UE a prelungit cu încă un an, săptămâna aceasta, valabilitatea restricţiilor de circulaţie în spaţiul european pentru 17 funcţionari din stânga Nistrului, pentru refuzul acestora de a contribui la soluţionarea diferendului. Printre aceştia se numără Igor Smirnov şi membrii familiei sale, pretinsul ministru al securităţii, Vladimir Antiufeev, şi responsabilul de relaţii externe, Valerii Liţkai.

La rândul său diplomaţia moldoveană a remis ieri Moscovei o notă de protest în care contestă calitatea de “preşedinte al Transnistriei” atribuită liderului transnistrean Igor Smirnov în comunicatele de presă difuzate de Ministerul de Externe de la Moscova. “Acest calificativ atribuit şefului unei grupări secesioniste trezeşte suspiciuni fireşti faţă de imparţialitatea şi constructivismul Rusiei în calitate de mediator în procesul de reglementare a conflictului transnistrean”, se arată în nota de protest a Ministerului de Externe de la Chişinău adresată Rusiei. Chişinăul susţine că prin atribuirea unor funcţii oficiale exponenţilor regimului separatist se încearcă acomodarea comunităţii internaţionale cu ideea că Transnistria există ca stat.