Sate basarabene

Vechiul sat răzăşesc de codru, Truşenii, este aşezat la douisprezece chilometri de Chişinău. Când mergi cu trenul dela Chişinău spre Iaşi, de la staţia Ghidighici (în vechime Highideşul) spre stânga, peste deal, intr'un cotlon costişat de vale, se află Truşenii.
Satul e înconjurat de dealuri acoperite cu vii şi livezi, cari-i dau o înfăţişare împodobită şi plăcută. Casele sunt aşezate pe coastele dealurilor, aşa că apele de ploi au scurgere; dar rândueala lor este fără de nici o socoteală,ca în toate satele vechi. Drumurile sunt rele, strâmbe şi-ntr’o roată. O mulţime de hudiţi cotite străbat satul în toate direcţiunile,
Clima-i sănătoasă şi apa de băut bună. Imprejurimele sunt cât se poate de frumoase. Locuitorii Chişinăului nici nu bănuesc ce privelişti minunate, ce aer curat şi sănătos au la douisprezece chilometri de oraş.... De cum ai suit drumul Hânceştilor, pe culmea dealurilor, ce trec pe deasupra Chişinăului, Bâicanilor şi Durleştilor şi ai luat-o în sus spre Truşeni, — o zare largă, luminoasă, se deschide în toate părţile. De o parte şi de alta, pe valea Bacului si a Işnovăţului, se văd ca în palmă: oraşul Chişinău, apoi satele: Ialoveni, Prisaca, Dăncenii, Suricenii cu mănăstirea, Nimorănii, Malcocii, Pitrecanii, Hidighişii, Şireţii şi Roşcanii.
Când ai ajuns pe moşia Truşenilor, la baştină numită Frasna, sau mai în sus deasupra Truşenilor şi Cojuşnei, la Mămâe şi Valea Pământului,—panorama devine şi mai măreaţă. Ori încotro îţi roteşti ochii — numai verde şi iar verde ; dealuri şi văi—toate-s acoperite cu sămănături, vii, livezi şi mici pădurici răzeşeşti; iar la picioare — marea pădure a Căprienii; şi-ncolo spre Prut, cât vezi cu ochii, valuri-valuri de dealuri acoperite de codri,
în apropiere verzi, apoi alba tri-fumurii, pan ce devin intunecoşi în zarea depărtată[...]

Truşenenii băştinaşi susţin, că satul lor este mai vechiu decât oraşul Chişinău; că răstrăbunii lor au fost descălecători de ţară pe aceste locuri; că pe atunci nu se pomenea încă de târgul Chişinăului şi că pe locul unde-i azi biserica Mazarachi din Chişinău era o capişte pâgâneascâ a tătarilor capcâni.
Dintr'o veche spiţă de neam, la butucul căreia stă: „Grecul bătrânul de moşiile Grecii de Tohatin, Grecii de Highidişii şi Ivaşcova satul Truşeni", se vede, că unele neamuri din Truşeni, cum sînt Mădăneştii, Grecu-Vrâncenii, Moiseştii, care se trag din acest bătrân, au ajuns azi la a paisprezecea generaţie,dar se zice că neamul Niţuleştilor este şi mai vechi pe aceste locuri.
Legenda povesteşte, că numele satului vine de la numele moşiei, iar numele moşiei de la un căpitan de tătari „Truş-han" ceea ce înseamnă pe moldoveneşte „Hanul cel groaznic".
Se zice că odinioară îi pierise lui Ştefan Vodă multă oaste şi ca să-şi o tocmească la loc, s'a dus să caute oşteni şi printre răii din inchisori.Şi venind într'o ocnă de sare a zărit nişte oameni foarte zdraveni. Aceştia erau Zubrea haiducul cu cei doi ficiori ai săi şi cu alţi haiduci din ceata sa.Şi cum săpau la sare i-a întrebat pre dânşii Domnul :
—Vi-i greu, hai ?
—Greu, greu, Doamne ! — a răspuns Zubrea haiducul.
—Măi, eu vă ert osânda, vă slobod din gherlă i vă voiu milui şi cu daruri, dacă mă veţi ajuta să stârpesc nişte cete de tătari de pe valea Bacului şi a Ichelului, de care nu mă pot
mântui ; că nu vor să plătească nici un bir şi es necontenit la şleahuri pentru prădăciuni.
—Mergem, Doamne, unde-i porunci, numai să scăpăm din ţintirirnul ista ! — răspunseră haiducii.
Şi a pornit ceata alcătuită din haiducii lui Zubrea, supravegheată de oştenii şi căpitanii domneşti, spre acele locuri de pe Bac şi Ichel. într'o noapte au zătrit pe tătarii lui „Truş-han" , cari aveau staniştea pe moşia Truşenilor de azi.
In alt noapte i-au stârpit pe tătarii de pe Ichel, cari aveau staniştea unde sunt Zubreştii de azi. Cei cari au rămas teferi şi-au luat lumea-n cap şi au fugit îţi pustie.
Şi le-a dăruit Ştefan Vodă căpitanilor moşii şi oştenilor răzeşii pe aceste locuri, pentru ca să-şi facă sate. Şi i-a miluit cu mici răzeşii şi pe ocnaşii din ceata lui Zubrea haiducul.
Şi au întemeiat căpitanii sate înconjurate de hindichiuri cu gard pe locurele rămase pustii.
Hergheliile de cai, turmele de oi, cirezile şi tamazlâcurile de vite albe rămase de la tătari şi le-a luat Ştefan Vodă sie-şi; dar a lăsat şi oştenilor o parte, ca să aibă cu ce-şi porni gospodăria în noile locuri.
Oştenii şi haiducii cari n'aveau femei şi-au oprit cu de-a sila şi câte o tătăroaică mai potrivită, ca să aibă cine-i spăla, cine le face o fiertură sau o azimă, şi să le miroasă a femeie în case şi bordeie; căci, de, era pustietate pe aceste locuri, şi nici ţipenie de
moldovancă nu se pomenea. Şi aşa s'au întemeiat satele Truşenii şi Zubreşti şi altele în această margine de ţară.

Gheorghe V. Madan

In comuna Corjeuti, din judetul Hotin, am intalnit o inmormantare atat de ciudata, incat, daca mi-ar fi fost povestita, as fi pus-o mai curand in seama a cine stie catui popor indepartat, african, ale carui obiceiuri de inmormantare ar pastra inca in ele tot fantasticul ceremoniilor primitive.
Nu era decat in Basarabia, intre Prut si Nistru, in comuna Corjeuti din judetul Hotin.

Dar daca drumul geografic dintre Bucuresti si acest sat se poate face in cinsprezece ore, trebuie in schimb un drum de doua, trei secole in urma, sau poate si mai mult, pentru a ajunge in realitatea vie, in plasma arhaica din care sunt inchegati oamenii acestor meleaguri, oamenii din a caror minte a putut naste ritualul atat de ciudatei inmormantari.

Inchipuiti-va o zi de vara, cu o arsita dogoritoare. Drumurile de huma ale Basarabiei, fara o singura piatra pe ele, s-au uscat. Prin unele locuri, un praf subtire si negru s-a asezat deasupra ca un strat de pudra ; printre altele mai sunt riduri adanci, de cate jumate de metru, bolovanoase, gloduroase, asa cum s-a zvantat noroiul, pastrand inca in el urma carutelor care ii brazdase pasta de lut.

Si in comuna Corjeuti, la ora patru dupa amiaza, o inmormantare. Convoiul urca si coboara colinele repetate la fiecare suta de metri, pamint ondulat cit vezi cu ochii. Convoiul urca si coboara. Citeva zeci de oameni merg in urma mortului. Iar mortul e dus la cimitir cu sania. In miezul lunii iunie, pe o arsita dogoritoare, pe drumuri gloduroase de pamint, o pereche de boi se opintesc tirsiind, prin praf si prin uscaciune, sania greoaie, necioplita, in care se afla asezat mortul.

Exista o pereche de boi cu aceasta destinatie. In tot satul sint numai cai. O singura pereche de boie pastrata, pentru a trage sania mortuara, nu numai pe zapada, ci si prin cele mai mari noroaie, sau pe pamintul oricit de arid, oricit de uscat, in miezul verii.

Acum pamintul e uscat. Boii se opintesc, rasufla din greu si trag sania metru cu metru. Drumul pina la cimitir tine aproape doua ore. Oamenii care formeaza convoiul nu sint grabiti. Totul se urneste greoi, grosolan, necioplit. un vaier, o lamentatie surda, un murmur confuz se ridica spre cer din piepturile scorburoase, pline de par ale oamenilor. Siroaie de sudoare le curg pe fruntile descoperite. Si soarele arde, fierbinte, incandescent, usuca mai tare pamintul. Boii se opintesc, imping in jug cu toata greutatea lor. Pamintul tine de sanie, nu o lasa sa alunece. Boii trag mai tare, rup parca mortul de pe pamint, centimetru cu centimetru.

Acesta e cuvantul potrivit aceleu privelisti. Rupt. Mortul e rupt de pe pamint, cu eforturi, cu suvoaie de sudoare. El nu e lasat sa alunece cu usurinta spre lacasul de veci, inainte de a ajunge acolo, pamintul il mai tine strins ca un clestela suprafata lui, iar boii trebuie sa-l traga din toate puterile, sa-l rupa de pe pamint si din viata. Si acesta rupere, acesta desfacere anevoioasa, ca de fringhii innodate de care tragi cu dintii inclestati, pare ca nu se petrece numai intre pamint si lemnul saniei, intre pamint si omul mort , ci si intre el si inimile celorlalti oameni, pe ale caror fete se vede precis, cum inauntru lor citeva funii se intind, se rup, isi desfac nodurile. Nodurile grosolane, murdare, pline de pamint si de noroi, dintre Viata si Moarte.

Fiindca semnul sub care se zbate viata in Basarabia e murdaria. Murdaria fertila a paminturilor si a pintecelor de femeie , murdaria noroaielor si a apelor pline de namol, murdaria suvoaielor de sudoare, izvorand din trupurile oamenilor care se incordeaza si se istovesc , si atunci cand trag brazda cu plugul, si atunci cand isi duc mortii la groapa. Cind toamna noroaiele se fac mari, mortul primeste, in drum spre cimitir, o ultima baie, in namolul lor fertil, din care s-a iscat si si-a scos, atit cat a trait , piinea neagra a vietii basarabene.

Namolul fertil al pamintului dintre Prut si Nistru, pamint chinuit de la un capat la altul, pamint negru din care au fost plasmuiti oamenii acestia, din a caror minte plina de superstitii si intuneric a iesit practica unei atit de ciudate, unei atit de substantiale inmormintari.