Destine basarabene

Vom încercă să adunăm destinele tragice ale basarabenilor de-a lungul timpului.

Foametea anilor 1946-1947
Sofia Rotaru - Parcova, Edineț
Titus Ştirbu - Cenuşa, Floreşti
Mihail Gheorghe Cibotaru - Vărvăreuca, Floreşti
Ion Stici - Văratic, Râșcani
Ion Bețivu - Sângerei
Andrei Cuşnir - Căzăneşti, Telenești
Anatolie Costișanu - Codru, Telenești
Vladimir Vrăjitor - Vadul-Leca, Telenești
Gheorghe Tătaru - Pojăreni, Ialoveni
Vladimir Rusnac - Ciorna, Rezina
Anastasia Coroi - Hârtopul Mare, Criuleni
Nicolae Baboglo - Copceac, Comrat

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Teodosia Cozmin (n.1939), deportată de sovietici din RSSM alaturi de familie în 1949, la vîrsta de 10 ani.
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

"M-am născut în 1939, în satul Bobuleşti, comuna Floreşti, judeţul Soroca, în familia lui Gheorghe şi Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârşit un act ruşinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roşu l-a răpit pe tatăl meu şi l-a omorât. Ne-a luat  vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama şi sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ţinut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat şi a schilodit milioane de vieţi omeneşti...

Eram fericiţi, aşa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănţuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl aşteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în braţe şi îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculţi de mama şi de surorile tale mai mari..." Simţeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalţi ai casei, toţi plângeau. Iar tata cânta:

„Aşa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau şi mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc".

Într-o zi, tata s-a dus de acasă şi parcă l-a înghiţit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

...Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prăşim păpuşoii noştri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băieţelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetiţa vecinului cu câţiva ani mai mare decât mine. Afară era vară şi eu aveam chef de joacă şi i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim". Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce şedem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem...". Vorbeam de păpuşoi că îs frumoşi şi că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristeţe: „Aţi văzut câte maşini duduiau azi pe şosea. Oare de ce s-au stârnit?" Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o maşină pe drum. Cineva a zis că maşinile au treaba lor, că îşi mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăştiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în uşă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieşit în tindă şi în casă a dat buzna un grup de moscali înarmaţi. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă şi să-şi smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-aţi luat bărbatul şi pe tata copiilor, acum aţi venit să ne luaţi şi pe noi... Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreţi? Vreţi viaţa noastră?" Sa trezit şi sora Eugenia, a luat copilul în braţe şi a început să plângă. Eu am încremenit, mă ţineam de mâna mamei şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc şi nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereţii casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre maşină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit şi ei şi ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte", plângea mama.

Totul a rămas acasă, până şi fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Maşina a cotit spre ieşirea din Bobuleşti. Întreaga localitate vuia de plânsete. Şi cum satul este aşezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriaşă care răcnea.

Răcoarea dimineţii m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoţeau şi mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la şcoală. Oare despre steluţa de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoşteam pe de rost de la şcoală. Maşina a oprit în gară la Floreşti. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam şi noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Ţipetele celor care erau duşi şi ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci...

Cei care au fost deportaţi şi au mai rămas în viaţă nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor şi el ne este şi judecătorul cel drept."

Paul Goma - Istoria basarabeanului de la Orhei ajuns "un Soljenițîn român".

Interviu la Radio Europa Liberă în dialog cu Noël Bernard, 1978

Probabil cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste şi unul dintre cei mai importanţi scriitori post-belici, Paul Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învăţători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în ţară. În mai 1952, pe când era elev în clasa a zecea a liceului "Gh. Lazăr" din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate şi reţinut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoarece susţinuse în şcoală cauza luptătorilor anticomunişti.

A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de tentativă de organizare de manifestaţie ostilă; în martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, unde a rămas până în 1964.

In anii 70, a fost activ in crearea Sindicatului Muncitorilor liberi. In 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, datorita publicării romanului Ostinato in Germania de Vest, după ce cenzura nu i-l acceptase. In 1977, Goma a publicat o scrisoare cerind respectarea drepturilor omului in România, scrisoare ce a fost citita la Europa Libera. Ca rezultat, a fost permanent urmarit, arestat si bătut de Securitate.

La 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu soţia şi copilul, au plecat în exil. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma şi-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a conducătorului lui, Nicolae Ceauşescu. Ca reacţie la activitatea sa anti-comunistă, statul român i-a retras abuziv cetăţenia română. A fost ţinta unui atac cu colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti.

Paul Goma (84 de ani) s-a stins din viață din cauza infectării cu coronavirus în noaptea din 24 spre 25 martie din cauza infecției cu coronavirus. Scriitorul era internat într-un spital parizian.

Mai multe informatii la [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]