peisaje basarabene!!!

Vitalie Ciobanu
Scriitor, scriitură, lume

[...]Cine nu a fost în ultimul timp la ţară nu ştie ce pierde. Trăim la Chişinău o realitate paralelă cu ceea ce se întâmplă în „Basarabia profundă”. E drept că aici, în capitală, se iau deciziile politice, aici se dictează mersul lucrurilor, se învârt banii cei mari şi „se coc” diversiunile de anvergură. De când au redevenit comuniştii stăpâni în Moldova, întregul sistem al puterii s-a recentralizat. Însă tot la ţară bate sufletul mulţimilor şi până nu-l vei înţelege, nu vei şti dacă speranţele sau disperările tale au un temei.
Realitatea însă nu este o suprafaţă plată şi uniformă, ci mai degrabă un cristal care îşi schimbă sclipirile după cum îl roteşti în palmă. Bucuriile intelectuale de la Biblioteca din Floreşti mi-au fost serios concurate de alte privelişti şi senzaţii, mai puţin optimiste. Oraşul copilăriei mele, pe care îl ştiam liniştit şi ordonat, s-a transformat într-o pepenieră de parveniţi fără scrupule şi într-un colector de oameni debusolaţi. Concupiscenţa unora contra pauperizării altora. Numărul automobilelor personale s-a dublat, chiar triplat în ultimul an, au apărut o sumedenie de baruri pe la colţuri de stradă, unde urlă din toţi bojocii Russkoie Radio (această calamitate sonoră a Basarabiei, al cărei efect devastator asupra creierilor autohtone poate fi comparat cu invaziile de lăcuste din Evului Mediu sau cu salvele „katiuşelor” sovietice, care transformau în ruine îngrijitele burguri germane). În oraş există vreo zece sucursale de bănci, de parcă am fi într-un Eldorado al afacerilor. În realitate, economia centrului raional Floreşti stagnează, cele câteva întreprinderi industriale, construite pe timpul sovieticilor, au falimentat sau funcţionează la doar 10 % din capacitate, micul business e nesemnificativ. Piaţa agricolă aduce mai degrabă cu un talcioc, în care se îmbulzesc mai mulţi precupeţi decât cumpărători, şi unde auzi un slang macaronic, ruso-moldovenesc, iar ţăranii cu legumele lor au fost împinşi la periferie. Discuţiile spontane, care se iscă în jurul unei dughene, sunt revelatoare pentru stările de spirit ale populaţiei. „Nu ştiţi cum se poate face rost de un paşaport românesc?”, mă întreabă, după o uşoară ezitare, femeia de la cântar, prinzându-se că după vorbă n-aş fi din partea locului. „Cum? Depuneţi actele necesare la consulatul României. Aceasta e procedura”. „E-e, prea mult de aşteptat”, îmi surâde femeia cu înţeles. O privesc în ochi. „Vreţi paşaport românesc, dar ştiţi că a fi cetăţean român înseamnă nu numai libertate de circulaţie în Europa, ci şi nişte obligaţii! Va trebui să mergeţi la vot, când se fac alegeri în România, şi în general, să vă ţineţi la curent cu treburile de acolo.” Vânzătoarea îşi lungeşte faţa. Nu se gândise la asta, însă îşi ia repede de seamă. „Apoi, da, aveţi dreptate. Mă iertaţi. Noi cu nevoile noastre...” Ce să-i replici? Mihai Răzvan Ungureanu declara recent, la o reuniune a comunităţilor româneşti de peste hotare, că la recensământul de anul trecut mult mai puţini basarabeni s-au arătat dornici să se recunoască români, decât cei ce visează azi la paşaport românesc pentru a călători fără vize în Europa Occidentală. Prin urmare, statul român ar trebui să aibă grijă în primul rând de cei ce nu şi-au renegat identitatea românească, şi-au afirmat-o în pofida vitregiei vremurilor... Chiar dacă ştii ce credibilitate are un recensământ organizat de comunişti, în faţa unei asemenea „inocenţe” iresponsabile, ca a vânzătoarei mele de la Floreşti, vei împărtăşi numaidecât nemulţumirea ministrului român. Numai că politica se face cu oportunităţi, nu cu precepte nobile, dar abstracte. Dacă Bucureştiul va umbla prea insistent la puritate şi la sentimente dezinteresate, „minoritatea românească” din Republica Moldova în loc să crească, se va micşora. Să lăsăm criteriile absolute pe seama poeţilor. Ei vor încondeia cât se poate de frumos înţelepciunea şi talentul oamenilor politici de a exploata conjuncturile.
...Satul nostru, în fapt de toamnă, scoate la vedere case şi ogrăzi la fel de pitoreşti, cum le ştiai mereu (frunzişul pomilor e încă superb!), dar triste, pustii, atinse de patina vremii; imagini dezolante, amplificate de siluetele însingurate ale unor bătrânele încovoiate din şale, îmbrobodite până sub bărbie. Par mai degrabă nişte arătări halucinante, tremurând la porţi, decât făpturi omeneşti în carne şi oase. Femeia îţi mulţumeşte pentru bineţe, şi în privirea ei licăreşte preţ de o secundă un strop de curiozitate pentru orăşeanul ce a îngăduit să o ia în seamă (nu e obligatoriu să se întâmple aşa), apoi recade în aceeaşi apatică prostraţie. Râpa lungă spintecând în două vechea vatră a satului – care hăulea altă dată de zgomotul animalelor şi orătăniilor de tot soiul, de jocurile copiilor, de strigătele lor prelungi când se dădeau, iarna, cu sania sau de-a şuiul pe potecile abrupte – acum mi s-a părut uitată, părăsită, golită de misterele care mă fascinau de mic. Lumină de crepuscul şi abandon. Sfâşietoarea senzaţie că „viaţa e în altă parte”.

Unde au dispărut oamenii? Sunt chiar atât de pierdute, atât de lipsite de perspectivă satele basarabene?... Alege, ca autor, procedeul contrapunctului, dacă vrei să eviţi monotonia descrierii. Mai ales că există totuşi locuri în care patimile clocotesc. Sătenii, câţi au mai rămas acasă, s-au mutat la rampele unde sosesc maşinile din Italia şi Portugalia – noile ţinuturi „de lapte şi miere”. Dau năvală acolo la fiecare sfârşit de săptămână pentru a-şi ridica pachetele şi banii trimişi de rudele lor plecate să muncească la negru. Când îi vezi cum se zbuciumă şi se împing între ei, lângă microbuzele burduşite, ciulindu-şi urechile la numele citite de pe listă, înţelegi că nu e vorba numai de o sursă de supravieţuire, de nişte euro cu care îşi plătesc suprapreţul conectării la gaze şi aratul moşiilor date în arendă, e şi forma lor de conectare la pulsul lumii care contează. Soluţia ieşirii din anonimat. Şi o modalitate a participării entuziaste la făurirea viitorului. Căci ei primesc, dar şi trimit pachete, sacoşe, baloturi cu pâine, brânză, murături, dulceţuri „făcute de mama”, cu vin şi catrafuse de tot soiul. Chiar şi mobilă, mese şi scaune, pentru că e mai ieftin decât să le cum­peri de la Milano. Când ai mai crezut că se vor „globaliza” şi moldovenii? Că cei care nu puteau scoate o vorbă fără să se gângăvească, reduşi la micul lor univers rustic, suficient sieşi, sau vrăjiţi, ca nişte zombi, de întinderile ruseşti, de unde reveneau cu gândirea perforată şi cu limba năpădită de aluviuni, se vor avânta să cucerească Occidentul?

Adevărat vă spun: la ţară bate sufletul Moldovei. Trebuie mai întâi să-l simţi, ca să ai dreptul să-l scrii.

Contrafort : 10 (144), octombrie
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]