Caravana Jurnalul Naţional 2007

„Caravana Jurnalul Naţional” a plecat la drum, pentru al patrulea an consecutiv. Descoperirea României continuă. De astă dată îţi arătăm România de acolo de unde ea se vede prea puţin. Traseul caravanei sare din graniţele administrative ale ţării şi acoperă un colţ de lume mare cât vreo opt judeţe, în care inima românească bate de multe secole, dar nu prea o mai auzim. Ori o auzim, dar nu ne e la îndemână să o ascultăm. Noi socotim acum că se cade să plecăm urechea şi la bătăile inimii care pâlpâie în Basarabia."

O să ne aducem aminte că din 1812 Moldova n-a mai fost întreagă şi o jumătate din ea a fost provincie ţaristă până când România a crescut mare, învingătoare în Primul Război Mondial.

Aproape un sfert de veac de prosperitate interbelică a fost strivit sub talpa stalinistă în vara lui 1940, peste doar un an - azi se împlinesc 66 de ani - românii treceau iarăşi Prutul la fraţii lor. Din vara lui 1944, teritoriul ocupat de ruşi avea să devină Republica Socialistă Moldovenească până în 1990. Proaspătul stat suveran avea să cunoască în 1992 războiul civil, ale cărui răni sunt şi astăzi deschise pe Nistru.

Acestea sunt reperele temporale majore înlăuntrul cărora furtunile au bântuit Basarabia de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Fără povestea deloc romantică a acestui colţ de lume, că altfel nici nu pot să-i zic, istoria noastră e săracă şi mincinoasă. De aceea nu putem nici s-o uităm, nici s-o neglijăm. Mărturie stau zecile de mii de români basarabeni refugiaţi în dreapta Prutului şi urmaşii lor, care nu au contenit să privească spre căminele părăsite în timp de război. Şi mai stau sutele de mii de tineri basarabeni care privesc cu jind astăzi spre Europa care îi aşteaptă tot la dreapta Prutului. Pentru ei, Europa începe cu România, iar, pentru noi, Europa nu se termină neapărat la graniţa de est.

Vasăzică, basarabenii sunt prea prezenţi printre noi ca să nu ne intereseze, iar pământul pe care trăiesc e mult prea frumos şi plin de istorie ca să nu merite străbătut de caravana noastră.

DE CE ACUM? Pentru că au trecut 17 ani de la Revoluţia noastră sângeroasă şi de la revoluţia lor de catifea. Timp suficient ca patima, exaltarea, speranţele nerealiste, teama, suspiciunea şi toate celelalte sentimente complicate şi contradictorii să se mai domolească. Să facă loc curiozităţii sănătoase, interesului firesc şi cât se poate de legitim, dintr-o parte în cealaltă. Şi unei judecăţi cu mintea deschisă şi zâmbetul pe buze.

Pentru că avem paşaport de UE şi privim spre Vest cu atât de mare atenţie, încât uităm adesea să ne mai uităm şi în jurul nostru. Pentru că prea mulţi basarabeni vor acum paşaport românesc ca să nu ne intereseze cine sunt ei şi ce vor de fapt. Pentru că de atâtea ori elita născută între Prut şi Nistru a fost distrusă, smintită, exilată şi umilită în ultimii 60 de ani, încât e drept să ne întrebăm ce a mai rămas în loc. Şi, dacă a rămas, să o poftim la dialog şi să o recunoaştem de soră.

DE CE NOI? Pentru că suntem „Jurnalul Naţional”. Pentru că ne pasă de tot ceea ce înseamnă ceva în spaţiul spiritual românesc şi ne influenţează modul de a gândi şi de a fi. Ne pasă de tot ceea ce e statornic, valoros şi autentic, menirea noastră e să călătorim şi să descoperim pentru voi tot ce merită să fie tipărit. „Jurnalul Naţional” este un ziar care se citeşte şi apoi se păstrează la colecţie. Îţi redă muzica aleasă, uitată în fonoteci. Îţi dă carte bună şi film de calitate. Îţi redă România pe care n-ai ajuns încă să o cunoşti. Acum îţi oferă o călătorie a prieteniei şi iubirii de fraţi, vreme de o lună, în timp şi în spaţiu, prin Basarabia bunicilor şi a zilelor noastre. Noi suntem acum acolo, de unde îţi povestim ce vedem. Şi îţi arătăm în imagini ceea ce merită să vezi şi tu.

Socoteşte, aşadar, dacă vrei, că rostul acestui demers este parte din planul nostru de lungă durată ce poartă numele „Recurs la România”.

Aşadar, de azi înainte o să cunoşti la fel de bine ca noi cine sunt basarabenii, ruşii, ucrainenii sau găgăuzii care trăiesc între Prut şi Nistru, ce politică se face acolo, ce mâncare se mănâncă, ce ziare se citesc şi ce cărţi se scriu, ce afaceri se fac, ce se ştie despre România şi ce se aşteaptă de la români. Şi după ce o să afli tot ceea ce-ţi putem spune noi, ziariştii de la Bucureşti şi prietenii noştri din presa de la Chişinău, după ce vei fi parcurs întregul traseu al caravanei, de la Bălţi la Cahul şi de la Ungheni la Tighina, să te gândeşti cum ţi-ar plăcea să arate Europa viitorului şi până unde ţi-ai dori să se întindă.

Scriindu-ţi aceste gânduri despre rostul nostru aici, la stânga de Prut, mă gândesc că bunicii mei, Volodea şi Nadejdea, cei demult adormiţi, se întorc cu mine din pribegie la rădăcinile lor, mă însoţesc şi se minunează despre ce-a devenit lumea asta de când ei nu mai sunt pe-aici, pe-aproape.

Puteţi comunica instant cu membrii echipei, accesând secţiunea de forum “Caravana Jurnalul Naţional”. Trimiteţi informaţii, opinii, fotografii, la adresa de mail: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link].

(„Jurnalul Naţional”, 21 iunie 2007)

Basarabia, teritoriul dintre cele două râuri – Prut şi Nistru – a cunoscut încă de timpuriu trecerea migratorilor, fie ei sciţi, cumani, pecenegi ori tătari. Motiv de sfadă între imperii şi obiect de troc între acestea, a trecut, pe rând, de la turci la ruşi. Pentru 22 de ani, Basarabia a devenit provincie românească, dar moştenitoarea Imperiului Ţarist, ce-a devenit Rusia Bolşevică, nu a recunoscut niciodată dreptul apartenenţei acestui pământ la România.


În partea ei estică, Basarabia are ca graniţă Prutul, iar de cealaltă parte, în vest, Nistrul delimitează uriaşul şes ce ajunge până în tundra siberiană. În nord, o culme de codri "venită" din Bucovina leagă Basarabia de alt pământ cu trecut românesc. "Deschisă" vânturilor reci şi uscate dinspre nord-est, ţara dintre Prut şi Nistru cunoaşte an de an succesiunea celor patru anotimpuri, cu veri secetoase şi ierni friguroase. Dinspre nord spre sud înălţimile scad, iar clima se domoleşte. Dealurile, viile şi dumbrăvile se răresc după ce treci de Chişinău, spre sudul Basarabiei. Către Marea Neagră începe domnia tristă a stepei din Răsărit.


ŢARA BASARABEASCĂ. Iniţial Basarabia era numită zona de stepă dintre Marea Neagră, Dunăre, Prut şi Nistru (Bugeacul de azi). Numele şi-l luase de la voievodul Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). În vechile documente slavone apare ca Basarabscaia Zemlia – Ţara Basarabească. Sub acelaşi nume se regăseşte şi în convenţiile comerciale semnate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Voievodul moldav întregise hotarul basarabean al ţării, alungând-i pe tătari peste Nistru. Din timpul ocupaţiei ruseşti (1812) termenul de Basarabia a desemnat tot ţinutul dintre Prut şi Nistru.


CETĂŢILE DE PESTE PRUT. În Evul Mediu cetăţile dobândiseră o dublă funcţie. Pe de o parte, apărau hotarele de duşmani, dar în acelaşi timp cetăţile-porturi asigurau schimburile comerciale între diferiţii negustori. Ştefan cel Mare a construit Orheiul pentru a apăra Moldova de tătari, şi Soroca, împotriva cazacilor. Adevăratele "perle" economice ale Moldovei erau însă în sudul Basarabiei, cetăţile Chilia (Licostomo pentru genovezi) şi Cetatea Albă (Moncastro). În aceste porturi ajungeau exoticele mărfuri din Levant (mătăsuri, covoare, podoabe de aur şi argint), în drumul lor spre Galiţia, Polonia şi Ungaria. La rându-le, comercianţii cumpărau din părţile locului miere, ceară, vin, cereale, turme de oi şi herghelii de cai. Boii moldoveneşti aveau mare "căutare" în epocă, fiind trimişi până în Anglia.


CĂLĂTORI STRĂINI. Primele mărturii străine despre Basarabia ne-au rămas de la călătorul francez Fourqueveaux, diplomat care a "cutreierat-o" în secolul XVI. El se minuna de "ţara bogată, cu pământ negru", unde sunt "heleştee pretutindeni". Câteva secole mai târziu (veacul XIX), în aceeaşi notă idilică descrie Moldova de peste Prut şi doctorul I. Zucker, care se pare că venise să vindece bolnavii de ciumă şi holeră. Într-un restrâns volum monografic intitulat chiar "Basarabia", el aprecia obiceiurile şi ocupaţiile străvechi ale locuitorilor. "Oalele, sipetul, icoana mântuie podoaba casei, relata I. Zucker. Pânza o ţes femeile; oile dau lâna şi îmbrăcămintea. Carul şi-l face ţăranul singur numai din lemn. Pentru hrană ajunge mămăligă cu brânză. Pentru banii de bir şi de cârciumă ia câştigul de la vite, de la un petic semănat cu grâu, de la prisacă."


"VĂ DAU PRUTUL". Izbucnirea războiului ruso-turc (1806) a afectat şi teritoriul Principatelor Române. Armata ţarului rus a ocupat cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni, iar pe Kutuzov l-a impus guvernator general al celor două ţări Române. Timp de cinci ani pământurile valahe de la sud şi nord de Milcov au fost pustiite de înfruntările armiilor imperiale, până când în 1811 balanţa victoriei înclină spre ruşi. La negocierile de pace din oraşul Giurgiu, marele vizir Ahmed "oferi" ţarului "părţile de peste Prut": "Vă dau Prutul, promitea vizirul împuternicit de sultan; nimic mai mult. Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acuma". Un an mai târziu (16 mai 1812), la Bucureşti, reprezentanţii diplomatici ai celor două împărăţii au semnat pacea prin care Basarabia revenea Rusiei.


DE LA OBLASTIE LA GUBERNIE. În urma tratatului, un teritoriu de 45.000 kilometri patraţi, locuit de 482.630 de suflete, intra în componenţa Imperiului Rus. Pentru început, prudentul amiral Ciceagov, ce-i urmase lui Kutuzov la comanda trupelor ruseşti de ocupaţie, recomanda acordarea de privilegii basarabenilor. "Basarabia este o ţară frumoasă, scria Ciceagov ţarului, ea va aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească câtăva vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor." Timp de trei ani aceştia au fost scutiţi de plata dărilor, iar de recrutare, "ocoliţi" cinci ani. Basarabia, noua provincie rusească (oblastie), era împărţită administrativ în 12 ţinuturi. Păstra în schimb vechea stemă a Moldovei – capul de bour cu stelele între coarne. Ucazul (decretul) ţarului Alexandru I din 1818 desemna Chişinăul capitala provinciei. Din 1829, statutul Basarabiei s-a schimbat în urma adoptării "Regulamentului" lui Voronzov. Prin acesta se desfiinţa autonomia Basarabiei, iar limba rusă era singura folosită în actele publice. Teritoriul dintre Prut şi Nistru devenise o gubernie a Imperiului Rus. Până la unirea din 1918 cu România, sudul Basarabiei a mai "trecut" o dată sub autoritate valahă. Între 1856 (Pacea de la Paris) şi 1878 (Congresul de la Berlin) Cahulul, Bolgradul şi Ismailul au aparţinut Moldovei.


REPUBLICA MOLDOVENEASCĂ. După revoluţia din februarie 1917, Rusia ajunge o ţară "brăzdată" de frământări politice. Mitinguri şi congrese se desfăşurau la tot pasul. În Basarabia, Congresul general al delegaţilor săteşti votează o moţiune prin care cerea autonomie administrativă, religioasă, şcolară şi economică. Orăşenii moldoveni reuniţi la Odessa (aprilie 1917) doreau şi un mitropolit basarabean. Forţele politice, adverse până nu de mult (conservatori şi democraţi naţionali), se "contopiră" într-un unic Partid Naţional Moldovenesc. Vasile Stroescu, preşedintele partidului, Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu cereau "la unison" autonomia politică a Basarabiei. Spre sfârşitul anului (noiembrie 1917) s-a deschis Sfatul ţării, sub conducerea lui Ion Inculeţ. Sub preşedinţia aceluiaşi Ion Inculeţ a apărut Republica Democratică Federativă Moldovenească. Pe lângă Sfatul ţării, s-a ales şi un Consiliu al Directorilor, "executivul" republicii. Tânărul stat nu dispunea de o armată proprie, "cohortele cetăţeneşti" înfiinţate pentru păstrarea ordinii fiind "copleşite" de dezertorii bolşevici de pe frontul român. O delegaţie a moldovenilor trimisă pe 8 decembrie 1917 la Iaşi cerea atât Guvernului român, cât şi reprezentanţilor Antantei, concurs militar pentru a "stăvili" anarhia bolşevică. Singur Guvernul României a răspuns solicitării. Primul ministru liberal Ion I. C. Brătianu l-a trimis în Basarabia pe generalul Broşteanu, în fruntea Diviziei a XI-a. Încurajaţi de "alungarea" bolşevicilor, politicienii basarabeni au decis ruperea de Rusia, proclamându-şi independenţa. Pe 24 ianuarie 1918 a luat fiinţă Republica Moldovenească. Cu aproape două săptămâni mai devreme (8 ianuarie), preşedintele american prezentase în faţa Congresului American programul său intitulat "Cele 14 puncte". Unul dintre principiile evocate era dreptul autodeterminării naţionale. Provinciile puteau să-şi hotărască singure soarta.


"UNIRE PE VECIE". Pe 9 aprilie 1918 primul ministru român, Alexandru Marghiloman, a sosit la Chişinău în aşteptarea deciziei Sfatului ţării. Acesta urma să dezbată problema unirii Basarabiei cu România. Cazat la Hotelul Londra, oficialul de la Bucureşti a fost aclamat de populaţia capitalei moldovene. Până seara, politicianul român "dărui" diferite sume de bani oficialităţilor ecleziastice basarabene, pentru a ajuta locuitorii sărmani ai oraşului. În ultimele zile chestiunea politică a unirii îi preocupa pe toţi cetăţenii tinerei republici moldoveneşti. Cei 140 de membri ai Sfatului ţării urmau să decidă viitorul lor. Dintre toţi, doar reprezentanţii secţiei ţărăneşti se declarau ostili unei eventuale alipiri a Basarabiei la România, dar curând au cedat şi ei. S-a hotărât ca votul să fie deschis, cu apel nominal. Cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri, membrii Sfatului ţării hotărau "Unirea Basarabiei cu mama sa, România". Rezultatul s-a comunicat prin telefon lui Marghiloman, care aştepta nerăbdător sfârşitul scrutinului la sediul Comandamentului Corpului de Armată. Unirea celor două state s-a realizat însă cu anumite condiţii puse de către partea basarabeană. Printre altele, deputaţii moldoveni cereau realizarea reformei agrare, autonomie provincială, respectarea drepturilor minorităţilor, număr de parlamentari basarabeni proporţional cu populaţia acestei provincii. După semnarea actului Unirii, "suita" politicienilor de ambele părţi ale Prutului s-a deplasat la Catedrala din Chişinău. Slujba arhimandritului Gurie s-a rostit în limba română, iar trupele române au fost trecute în revistă de miniştrii prezenţi. După o zi abundentă în dezbateri şi discursuri, membrii Sfatului ţării şi invitaţii lor români s-au "relaxat" la un fastuos banchet oferit de Marghiloman. La ora două noaptea, primul ministru român îşi încheie cu succes misiunea la Chişinău şi părăseşte cu un tren special Basarabia.


CEA MAI ESTICĂ PROVINCIE. Alipirea Basarabiei la România a atras şi numeroşi cetăţeni ai Rusiei de alte etnii. Sătui de luptele interne dintre facţiunile politice rivale şi de noua conducere bolşevică, aceştia preferau să treacă Nistrul pentru a se stabili în România. Din cei 168.000 de noi veniţi, cei mai mulţi s-au aşezat în Chişinău. Mulţi erau evrei, dar erau şi ruşi, şi ucraineni. Conform recensământului din anul 1930, populaţia Basarabiei se ocupa preponderent cu agricultura. De altfel, 87% dintre locuitorii provinciei trăiau la sate şi chiar unii orăşeni se ocupau cu agricultura. Autorităţile de la Bucureşti au neglijat dezvoltarea industriei în Basarabia, preferând s-o transforme într-un grânar al ţării. Primele măsuri ale administraţiei româneşti au vizat introducerea Prefecturii poliţiei oraşului Chişinău (1918), ce avea în frunte funcţionari din Vechiul Regat. S-a păstrat împărţirea teritorială pe judeţe – nouă la număr (fostele uezduri ţariste). În învăţământ s-a introdus limba română, încercându-se astfel eliminarea urmărilor nefaste ale rusificării declanşate în Basarabia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.


Preşedinte basarabean, ministru român
Născut în Basarabia, în comuna Răzeni în 1884, Ion Inculeţ era tânăr absolvent al seminarului Teologic din Chişinău (1906). Revoluţia rusă din 1917 l-a prins la Petrograd, unde a devenit membru al Partidului Socialist Revoluţionar. Pentru a potoli tendinţele separatiste ale moldovenilor de peste Prut, liderul social-democrat Kerenski l-a trimis în misiune în ţara sa natală pe Inculeţ. Acesta s-a "molipsit" de crezul naţional al moldovenilor săi. În scurt timp, Inculeţ conducea Sfatul ţării din Basarabia (1917-1918) şi devenea preşedinte al Republicii Moldoveneşti (1917). După Unire, politicienii români l-au cooptat ministru de Stat pentru Basarabia (1918-1920). Din 1923 era membru al Partidului Naţional Liberal, fiind ales în toate legislaturile României interbelice. Între 1933-1936 a fost ministru de interne . Desemnat ministru secretar de Stat de către regele Carol al II-lea în Guvernul Tătărescu (28 iunie – 4 iulie 1940), a asistat neputincios la cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.


Dispute diplomatice
La un an de la Unirea Basarabiei cu România (1919), bolşevicii au propus românilor un "troc": în schimbul recunoaşterii diplomatice din partea "tovarăşilor" lui Lenin a actului unirii, statul român trebuia să renunţe la tezaurul depozitat în timpul războiului la Moscova. Refuzul nu i-a descurajat. Deşi pe 28 octombrie 1920, prin semnarea Tratatului de la Paris, marile puteri Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, statul sovietic i-a contestat valabilitatea. Relaţiile dintre cele două ţări păreau a intra pe un făgaş normal în 1924. Negocierile purtate la Viena în cadrul Conferinţei româno-sovietice au fost însă "sabotate" de ruşi. De-abia în 1936 miniştrii de Externe ai României şi Uniunii Sovietice, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, au semnat Protocolul de asistenţă mutuală prin care se recunoştea frontiera naturală a Nistrului şi de către partea sovietică. Conform înţelegerii, "trupele sovietice nu vor trece niciodată Nistrul fără o cerere formală din partea Guvernului regal al României".

Sihăstriile în piatră de la Orheii Vechi

Oprim pentru câteva minute pe coastă, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Răutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Şi tot ca într-un teatru antic desluşim fiecare şoaptă din Trebujeni, deşi satul e la sute de metri depărtare. Drept în faţă, peste vale, galeriile săpate în piatră adăpostesc istorii. Istoria e la ea acasă la Orheii Vechi.

Un promontoriu teşit înaintează ca un pinten de peninsulă, despicând “apele” unei mări demult defuncte. Din Marea Sarmatică au mai rămas nişte văi, pe unde curge leneş, în meandre, Răutul. Au mai rămas câteva stânci semeţite şi culmi rotunjite, din calcar poros, în care oamenii şi-au săpat cândva adăposturi şi locuri de rugăciune. Cetatea medievală a Orheilor, din care se mai vede doar un brâu de piatră, domina cândva locul. Azi, dacă ai putea să priveşti din înalt, planând laolaltă cu ulii, ţi-ar părea că valea şi stâncile sunt amprenta lăsată de un melc fosilizat…

MĂNĂSTIREA LUI BOSIE. Lăsând în urmă satul Butuceni, privirea se odihneşte în pâlnia spiralată a văii. Suntem deja în partea opusă acelui promontoriu unde am poposit întâi. Ne aflăm pe coastă, deasupra locului pe care lumea îl ştie drept “Mănăstirea lui Bosie”. Ne aşteaptă un coborâş nu tocmai uşor. Piciorul caută sprijin în orice tufă de iarbă – între stânci, pământ nisipos şi calcar alb, fărâmat, pe o pantă abruptă. Ochiul descoperă pe bucăţi de piatră fosile de scoici, mai mici, mai mari. La început le adunăm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Şi parcă ultima pe care am văzut-o e mai frumoasă decât toate celelalte…! Piatra se nimiceşte când o strângi între degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rămân întregi şi taie mâna. Şi totuşi, sunt de-o vârstă cu Marea Sarmatică…


La jumătatea drumului, îndrăznim să privim împrejur. Valea, apa şi stâncile închipuie un peisaj pe care înţelegem că nu-l vom mai întâlni nicăieri altundeva în lume. Ajunşi lângă albia râului, ne pregătim pentru urcuş. Dacă am însemna pe hartă drumul parcurs, ar trebui să desenăm un “v” cu braţul stâng mai scurt.

Din chiliile sihaştrilor de la “Mănăstirea lui Bosie” privim spre “găocea” imensă în care se răsuceşte Răutul. Rezemaţi de calcar, pe laviţa de piatră. E răcoare. Zăpuşeala zilei nu-şi face loc în adăpostul de stâncă. “Aici nu vin decât oile şi ciobanii. Când şi când, ajung pelerinii. Aşa, ca mine, ca dumneavoastră…” – ne spune părintele Emanuil Brihuneţ, ghidul nostru prin mănăstirile Basarabiei. “E un miracol că s-au păstrat aşa de bine chiliile şi biserica!” Îl lăsăm descifrând inscripţii vechi, săpate în piatră, şi pornim în explorare. În ultima chilie, spre apus, într-un horn de stâncă sunt adunate mai multe sticle cu apă. “Aici, oricine ajunge aduce apă, pentru cei care vin după el”, ni se spune. Ca prin minune, apa rămâne mereu rece şi proaspătă. Soarele stă să apună, aşa că, după un scurt răgaz, reluăm în sens invers drumul pe care am venit.

PEŞTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmăm cărarea pe platformă, câteva sute de metri. Trecem de biserica “de zid” construită în secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lângă crucea de piatră care domină ţinutul. În dreptul ei se află clopotniţa înălţată de săteni în anul în care au săpat tunelul spre mănăstirea din peşteră. Spre deosebire de cea zisă “a lui Bosie”, aceasta a fost restaurată în ultimul deceniu. Podeaua de piatră, atent şlefuită, a fost îmbrăcată în “blăni” de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strană se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugăciunile serii. Un călugăr aprinde lumânările. Trecem nestingheriţi (nevăzuţi, neauziţi – nici monahia, nici călugărul nu au grija noastră) şi ieşim pe prispa de piatră. Uităm să respirăm. Câteva clipe. Râul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.

O fotografie, pe pragul de piatră. Exact în locul unde, cu zece ani în urmă, fusese făcută o altă fotografie. Ce s-a schimbat? “Ochii” bisericii rupestre au cercevele de lemn şi geam subţire, acum. Sfinţii şi-au regăsit locul, în biserică. Covoare ţesute la război ascund zgomotul paşilor. Biserica din peşteră are din nou Duh.

Frustă, numai piatră şlefuită, a rămas doar partea în care au fost cândva chiliile monahilor. Douăsprezece, la număr. Încăperi strâmte – un metru pe un metru, înalte tot de un metru – unde schimnicii probabil mai mult vegheau, în rugăciune, decât se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvârlite într-un colţ al chiliilor nelocuite, împrăştie în aer un miros amar şi muced, pe care tămâia încearcă să-l vindece.

Inscripţii medievale pe zid de mănăstire

“Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, cu soţia şi copiii săi, în cinstea Domnului Dumnezeu întru iertarea păcatelor sale, anul 7183” – părintele Emanuil Brihuneţ are cifrul transformării anilor, aşa că ne fixează imediat data şi pe înţelesul nostru. “1675”. “Iar aici este scris: «Acest zapis l-a făcut Vasile Andeescul şi Răzmeriţă Lecca în zilele lui Constantin Vodă când au iernat în Ucraina şi Ivancea au fost hatman la Ucraina şi noi am iernat aice, în anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeţi, aici e o inscripţie care a fost săpată peste o altă inscripţie. Au rămas ornamentele… Nimeni nu are grijă de ele!”, mai zice oftând amar părintele.

Peşterile de pe Valea Răutului sunt pline de însemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine păstrate. Între Trebujeni şi Butuceni, în lanţul calcaros, există nu mai puţin de şase complexe de peşteri şi caverne. În total sunt câteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astăzi. Unele inscripţii sunt precreştine, nedescifrate până acum. Altele, cele din perioada medievală, sunt scrise îndeosebi cu chirilice şi pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui călugăr. “Ieromanh Paisie” stă scris pe un perete de piatră. Cercetătorii afirmă că aceste inscripţii ar prezenta similitudini cu semnele întâlnite în alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Ţipova sau Saharna.

DOUĂ VEACURI DE TåCERE. Ca şi în cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către începutul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peştera de la Butuceni se ştie că şi-a încetat existenţa în anul 1816 şi este de presupus că şi Schitul Bosie a avut aceeaşi soartă, mai ales că în Valea Răutului cele două complexe de peşteri care adăposteau bisericile şi chiliile făcuseră parte din acelaşi centru monastic (cel puţin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit şi care se referă la închiderea complexului monahal, reţinem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriţi să se mute la schitul Suruceni, luând şi toate lucrurile mişcătoare cu sine, precum şi cele bisericeşti. Iară schitul Peştera de tot să strâce, şi peştera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni şi nimic să nu poată întra înlăuntru”. La timpul acela obştea număra “cinci călugări şi trei posluşnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condriţa, în vreme ce vechiul lor sălaş s-a risipit. Şi, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbuşit şi vechea scară de acces, dinspre Răut, în gura Mănăstirii Peştera. După aproape două veacuri de tăcere, aşezământul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se ţin, din nou, după rânduială, la ceasurile lor sorocite.

Atestare

“Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ştefan Tomşa ne porunceşte că au fost înaintea domniei sale şi a boierilor călugării de la sfânta mănăstire a lui Golag logofătul şi al domniei sale cinstit şi credincios pan Voico, marele logofăt, cu mare jaloba zicând că în zilele răposatului Eremia Movilă Voievod au avut gând să facă cetate la Peştere, pe apa Răutului, şi atunci multe sate boiereşti de primprejurul peşterilro le-au fost luat, şi le-au făcut ocolacii cetate şi au vrut să le dea lor alte sate”

prima menţionaredocumentară a satului Butuceni (Peştere)

“6 iulie 1949, o zi neagră din viaţa noastră, pe care nu o vom uita până în mormânt.” Deposedaţi de toată averea, adunată de bunici, de părinţi şi de ei înşişi, au fost urcaţi în vagoanele pentru vite şi duşi în stepa Siberiei.


Li s-a furat copilăria, tinereţea, le-au fost distruse vieţile. Din cele câteva zeci, poate chiar câteva sute de mii, astăzi mai trăiesc doar vreo 9.000 dintre surghiuniţi. Şi continuă să moară pe capete, o moarte biologică, grăbită de umilinţă şi de dor.

Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici a combinat ieri comemorarea cu o manifestare de protest. De cu zori, câteva zeci de bunei s-au adunat pe treptele Guvernului, încercând să sensibilizeze aleşii neamului la problemele lor. Există o lege, ba chiar întărită în februarie a.c. de o hotărâre, care reglementează despăgubirile şi modalitatea lor de acordare. Însă acestea nu îi mulţumesc pe foştii deportaţi, pentru că li se cere să prezinte vechile titluri de proprietate. Unul care a fost scos noaptea din casă, care a fost aruncat într-un bou-vagon, percheziţionat de multe ori la piele până a ajuns la destinaţie, se presupune că are astfel de acte. Nici arhive nu mai există, iar martorii vremurilor sunt cam oale şi ulcele. Cheltuielile pe care le presupune un proces cu autorităţile locale reprezintă mici averi pentru pensionarii moldoveni, unii primind doar câteva zeci de lei, indiferent în ce calculaţi, RON sau MLD. Iar viteza de aplicare a legii îi va prinde cu decizia judecătorească pe drumul spre groapă.

Linişte. Nu se aud strigăte, din când în când un glas amplificat de portavoce lipită cu scotch. Pe lângă aceasta, manifestările pensionarilor de la noi par violente. Se vorbeşte rusă şi română şi sună ciudat. Dar este vorba doar despre despăgubiri, fără legătură cu românismul.

Se rostesc încontinuu aceleaşi “banalităţi”: “Am suferit, am murit, vrem să ni se aducă o reparaţie morală şi financiară”. Nu-i bagă nimeni în seamă. Îmi par o adunătură de pierde-vară. Câte lucruri folositoare nu s-ar putea face, de exemplu, zacuscă, în loc să ceri ceva ce pare atât de evident că nu vor mai primi. Nici până înainte de venirea prorusului Voronin nu s-a făcut nimic pentru oropsiţii aceştia, iar ei cred că acum...
Din clădirea Guvernului iese, după vreo oră, preşedinta AFDDP, o doamnă în vârstă, care se opreşte în faţa celor câţiva ziarişti. Din rândurile deportaţilor se aude un murmur: “Ziariştii ăştia...”. Greu de spus de ce doamna zăboveşte cu noi. Pare să se simtă bine în centrul atenţiei, dar, pe de altă parte, alternativa este să vină în faţa membrilor Asociaţiei şi să le spună că iar nu s-a rezolvat nimic. Pe scurt, textul doamnei sună cam aşa: “N-am avut cu cine să vorbesc, dar mi s-a promis că săptămâna viitoare se va forma o comisie care va analiza”. Nici un protest în mulţime. E o lehamite generală. Bătrânii se despart în grupuri mai mici şi se îndreaptă către troleibuzele care îi duc la gară, locul din care în urmă cu zeci de ani au fost aruncaţi în Siberia. În faţa stabilimentului se încinge treaba. Soborul de preoţi solicită staţia de aplificare la capacitate mai mult decât molcomă.

MONUMENTUL. Difuzoarele montate pe un gaz antic fac ca rugina de pe hârb să curgă fuioare. Iau cuvântul oameni şi oameni, în general urmaşi ai deportaţilor, buneii se mulţumesc să aplaude. Vorbesc şi câţiva intelectuali de rezonanţă locală. Îşi repetă poveştile pe care le-au auzit la rândul lor de la rude mai în vârstă ori care nu mai sunt. Primarul, tinerel, îşi face apariţia şi promite că, spre deosebire de toţi ceilalţi edili dinaintea lui, el îi va ajuta. Acţiunea se desfăşoară în faţa unei pietre înalte cam de un stat de om, pe care este montată o placă de marmură: “Aici va fi înălţat un monument în memoria victimelor represiunilor staliniste”. Literele s-au cam şters, au trecut peste zece ani de când pietroiul le aduce aminte autorităţilor că e cazul să facă ceva pentru bieţii oameni. Bani pentru recondiţionarea altor monumente, gen eroul sovietic, s-au găsit. Dar primarul le zice în continuare, intelectualii trag şi ei, soborul îşi face datoria din plin. O bătrânică, ca’n poveşti de mică şi de cocârjată (înspăimântă gândul la prin câte o fi trecut în viaţa ei), aruncă din cap către vorbitori şi mucalită îi împroaşcă: “Când am fost dusă de aici eram copilă şi nu înţelegeam nimic. Nu înţeleg nimic nici acum. N-o să ni se întâmple nimic bun până n-o să murim”. În gară, trei trenuri pleacă la Moscova şi unul la Bucureşti. Dar, deocamdată, e vorba doar despre reparaţii care nu mai sosesc.



“Guvernul sau Dumnezeu să facă dreptate!”

Andrei Vartic, membru al Uniunii scriitorilor, regizor de teatru şi publicist, este unul dintre mulţi aceia ale căror familii au fost devastate de tăvălugul deportărilor.
“Zeci de mii de oameni au fost duşi în Siberia, alţii au fost împuşcaţi pe loc. Printre aceştia a fost şi unchiul meu, fratele bunicii, Petre Ştefănucă, care era directorul Institutului Social din Basarabia. Tot atunci, bunelul, Andrei Constantinov, din Ialoveni, primar în perioada interbelică, sub regimul Antonescu, a fost luat în ’44, într-o seară... doar pentru că a avut o funcţie în statul trecut. A lăsat patru copii acasă, unul dintre ei fiind mama mea. Bunelul a murit un an mai târziu, în mai, la Magadan. A fost judecat însă după ce a murit, în august 1945. Îl condamnaseră la 20 de ani de detenţie. Viceprimarul, care fusese luat şi dus împreună cu bunelul, a supravieţuit şi s-a întors în ’56. Ne-a povestit că ruşii clădeau stive de trupuri, aşa cum ai pune lemnele unele peste altele, şi le aruncau în Pacific de pe stânci. În ’49, la 6 iulie au venit s-o ia şi pe bunica cu toţi ceilalţi ai noştri, dar bunicii îi spusese cineva: «Tanti Ecaterina, fugi, că la noapte vin să ne ia!». Şi atunci, bunica şi-a luat copiii şi s-a ascuns. Mama, care era cea mai mare dintre copii, se măritase în satul vecin. Eu aveam aproape 1 an. A auzit dimineaţă ce-a fost noaptea în Ialoveni, m-a luat în braţe şi s-a dus s-o caute pe bunica, neştiind dacă o mai găseşte sau nu. A găsit casa pustie, s-a aşezat cu mine în braţe pe prispa casei şi a început să plângă. Şi-atunci a apărut bunica în poartă şi i-a povestit cum s-au salvat. Eu momentul ăsta povestit de mama n-o să-l uit niciodată. Mai târziu, când am mers la şcoală şi s-a aflat că sunt nepotul lui Constantinov, primarul din Ialoveni, n-am mai avut viaţă liniştită. Câţiva ani buni, din ’70 până în ’77, nu m-au primit nicăieri să lucrez.”

CE ÎI DOARE. Familia lui Andrei Vartic nu cere şi nici nu-şi mai doreşte să li se mai dea ceva înapoi. Nu crede că mai are vreun rost să încerce. Dar sunt alături de oamenii care s-au adunat astăzi în faţa unui ciot de piatră pe care speră să-l vadă cândva un monument în memoria celor care au suportat calvarul stalinist: “Pentru ei situaţia e tragică, nu mai au din ce trăi. Au nişte pensii sociale de mizerie. E de groază. Oamenii care au venit astăzi aici sunt în fruntea mişcării noastre naţionale şi vor repunerea lor în drepturi ca şi cetăţeni români. Ceea ce cere întreaga Basarabie acum este repararea acestui act tragic din 1940, când nouă ni s-a luat cetăţenia română. Noi n-am dat documente că nu mai vrem să fim cetăţeni ai României şi nici statul român nu ne-a luat-o”, spune Andrei Vartic.

ABSURD. În 1992 s-a adoptat o lege pentru redobândirea averilor pierdute, dar oamenii se plâng că această lege are atâtea lacune, încât foarte puţini au reuşit să obţină despăgubiri, iar alţii cred că nu mai are nici un rost să încerce. “Trebuie să vii cu nişte documente asupra acestor proprietăţi pe care nu ai de unde să le aduci. Arhivele au nimerit pe mâna sovieticilor în ’40, ’44, iar ei n-au avut nici un interes să păstreze cadastrele. Totul a fost distrus. Tot pământul s-a încorporat în colhozuri. Apoi, în caz că poţi să faci această dovadă, trebuie să plăteşti foarte multe taxe pentru a primi aceste despăgubiri.”

Toate discuţiile duceau la Transnistria. Nedumeririle şi mai ales curiozitatea noastră faţă deacel locşor considerat gaura neagră a Europei i-au cam distrat pe moldoveni. Armele şi muniţiile? Sărăcia? Răspunsul era acelaşi. Dezamăgitor: “Măi, nu e mare brânză ce vezi acolo!” Asta a fost picătura care a umplut paharul.

Am găsit un jurnalist moldovean care s-a oferit să ne fie călăuză în spaţiul cu pricina, iar a doua zi stăteam umili şi drepţi în faţa vameşilor transnistreni din Bender. Se vorbea ruseşte. Acolo e o infamie să vorbeşti româneşte. Jurnalistul ne făcuse instructajul, nu carecumva să scoatem vreo vorbuliţă, fiindcă orice vorbuliţă ar fi putut, lângă firile lor războinice, să ia chipul şi asemănarea unei arme, care – zbang! – ne-ar fi făcut terci. Îi zic că singurul cuvânt rusesc pe care-l ştiu este “perestroika” şi că mie mi-ar plăcea să-l folosesc pe post de salut, că, după mine, cuvântul are rezonanţa specifică unei formule de salut: “Perestroika, domnule! Perestroika, doamnă!”. Jurnalistul îmi zice că nu. Că e o tâmpenie. Îl cred pe cuvânt.


Aşadar, mucles! Suntem nişte turişti români care, chipurile, vor să viziteze punctul forte al Transnistriei: stadionul de la Tiraspol. Vama arată ca dracu’, o hardughie şi nişte bariere străjuite de vameşi înarmaţi, ce se ridică într-un mod firesc numai în faţa maşinilor cu număr de Transnistria. Nişte merţane vechi, cu geamuri fumurii şi alte rablamente ruseşti, scârţa-scârţa către Moldova. Transnistrenii ne-au perchiziţionat maşina şi ne-au trimis la un ghişeu unde lumea dădea explicaţii despre scopul intrării în numai a lor ţară. Am stat la coadă. Jurnalistul a turuit ceva în ruseşte. Vameşul a turuit ceva în ruseşte. S-a turuit la greu. În ruseşte. Jurnalistul ne-a spus să aşteptăm. Am aşteptat. Nu mult. După câteva minute, vameşul ne-a scris ceva pe nişte hârtiuţe, un soi de permise de vizită pentru o zi. Cică trebuie să ieşim din bucata de pământ autointitulată “ţară” exact pe poarta pe care intrăm. Pătrunderea prin “minciună” a fost relativ uşoară.

TIRASPOL. În maşină, Zas, Ilarion, jurnalistul moldovean, toată lumea tăcea şi se uita pe geam. Prin sate, sărăcie lucie. Case de chirpici, ca cele pe care le vedeai la teve la inundaţii, şi oameni puţini. Transnistria miroase a pustiu. La un moment dat, am cotit-o la stânga. Ca să intri în oraş eşti nevoit să treci pe lângă doi militari, li se spune pacificatori, adică nişte trupe trimise fie de Rusia, fie de Ucraina, care ar aplana un eventual conflict transnistreano-moldovean... nişte neni îmbrăcaţi în kaki şi cu puşti pe umăr, care stau lângă o cazarmă din care se întrevăd obuze, multe obuze. Mai era acolo şi un tanc îndreptat spre vamă, adică spre Republica Moldova, o secvenţă perfectă de film de război, dacă cerul ar fi fost acoperit cu nori stufoşi, cenuşii. Iar apoi vine Tiraspolul. Ciotul de care cu siguranţă s-ar împiedica orice out-sider aterizat aici este statuia lui Lenin. Lungă cât un plop, impozantă, câţi bani ar aduce ea într-un spaţiu special amenajat pentru simularea bolşevismului în Occident. Aici, însă, cu Sovietul Suprem în spatele ei, clădirea-simbol a transnistrenilor în care se ambiţionează să mimeze că încă trăiesc pe vremea URSS, Lenin are efectul inelului Arabelei, care te transpune într-o realitate cunoscută de tineri doar din documentarele tv. Cum se poate ca doi burghezi, Marx şi Engels, care au scris pe la o mie opt sute cincizeci, să nască o ideologie care să mai aibă adepţi şi în ziua de azi? Iată că se poate. În timp ce contemplam statuia, un bătrân, răsărit parcă de nicăieri, a încercat să-mi strecoare pe furiş în geantă nişte manifeste în limba rusă, care, după traducerea jurnalistului, propovăduiau partidul comunist al transnistrenilor. “E opoziţia lui Smirnov!”

Cică Smirnov, capul mişcării separatiste transnistrene, are un băiat, Oleg, care iese cu maşina prin oraş doar dacă este împrejmuit de vreo zece maşini “protectoare”. E un soi de şef de trib al afacerilor de aici. E plin de grupări mafiote, care îşi fac dreptate singure, în stradă, după pofta instinctului, ne povestea jurnalistul în timp ce orbecăiam pe străzile Tiraspolului. Ne-a pufnit râsul, făcând asocieri cu omologul său de peste Nistru, băiatul lui Voronin, pe care-l chemă tot Oleg şi care, după cum spun moldovenii la bere, este deţinătorul mediului de afaceri din Chişinău. Cine o fi mai şmecher?


VIA MOLDOVA. Era linişte, o linişte stranie şi goală. Ne-am decis să spargem “monotonia” intrând într-un supermarket. Înăuntru, chinezării şi mărfuri contrafăcute. Fiindcă Zas poftea la muzică rusească, intrăm într-un magazin de specialitate: vânzătorul, un drăguţ. Întreabă ce muzică dorim şi ne spune să ne întoarcem în zece minute, timp în care el va căuta cântăreaţa cu pricina în computerul burduşit cu muzică şi filme piratate. Atât de ieftin şi de simplu? Mda. Părerea despre Transnistria ni se schimbă brusc. Via stadion. Într-adevăr, când intri pe Stadionul Sheriff Tiraspol ai senzaţia că ai schimbat ţara: bani mulţi investiţi şi curăţenie la milimetru. Singura firmă de prim rang, pe care am văzut-o acolo, este Mercedes Benz, pusă pe post de vitrină a stadionului. Cică la Zas: “Puterea de aici afişează cu de la sine putere branduri renumite. Firma este, de fapt, a fiului preşedintelui, Oleg”.


Un petic de pământ cu milioane de probleme

Problema transnistreană este o creaţie a propagandei sovietice încă din anul 1924. Atunci, guvernul comunist de la Moscova a fondat o republică-fantomă la est de Nistru, despre care se spunea că este a muncitorilor moldoveni “liberi”, adică “neasupriţi” de România Mare. Aşa-numita Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească a funcţionat până în vara anului 1940, când Basarabia a fost ruptă din România de Uniunea Sovietică. În graniţele celor două teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovietică, un stat “independent” în marea “familie” a URSS. După al doilea război mondial, teritoriile de la est de Nistru au fost privilegiate de guvernul unional de la Moscova, astfel că cele mai importante obiective industriale moldoveneşti au fost aşezate în Transnistria. Aici au fost colonizaţi mulţi etnici ruşi, care au ocupat funcţii de conducere în economie şi în administraţie.


În 1989, pe fondul mişcărilor naţionale din URSS, autorităţile locale de la Chişinău au proclamat limba “moldovenească” limbă de stat. Încurajaţi de Moscova, transnistrenii au refuzat să se supună acestei decizii, iar în fabrici au apărut “soviete de muncitori” care contestau tentativele de independenţă ale Moldovei. După destrămarea Uniunii Sovietice, în vara anului 1991, teritoriile de la est de Nistru au refuzat să recunoască guvernul independent de la Chişinău, alegându-şi conducători proprii. La începutul anului 1992, transnistrenii au declanşat un val de incidente la graniţa autoproclamată de pe Nistru, provocând reacţia autorităţilor de la Chişinău. La 2 martie, preşedintele Mircea Snegur a autorizat intervenţia militară împotriva separatiştilor pe podul de la Dubăsari, debutând conflictul transnistrean. Moldovenii s-au aflat tot timpul în inferioritate militară, în condiţiile în care guvernul de la Tiraspol avea sprijin din partea Rusiei atât prin “voluntarii” cazaci, cât şi prin ajutorul dat de Armata a XIV-a. La 21 iunie 1992, autorităţile de la Chişinău şi de la Tiraspol au semnat un acord de încetare a focului. Prin acesta, Transnistria devenea teritoriu autonom în Republica Moldova, al cărui statut urma să fie definitivat ulterior prin negocieri internaţionale. În acest conflict au murit peste 1.500 de oameni, iar alte mii au fost nevoite să se refugieze peste Nistru. În zonă au rămas forţe ruseşti “pacificatoare”, cu rolul de a media diferendele dintre moldoveni şi transnistreni. Însă autorităţile de la Chişinău se plâng că “pacificatorii” ţin parte separatiştilor, contribuind din plin la situaţia de instabilitate.

După războiul din 1992 au existat numeroase tentative de rezolvare a conflictului transnistrean, “patronate” de OSCE. Guvernul de la Moscova a prezentat în noiembrie 2003 un memorandum de federalizare a Republicii Moldova, respins de autorităţile de la Chişinău, deoarece dădea prea multe drepturi transnistrenilor. În mai 2005, preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, a prezentat şi el un plan de rezolvare a conflictului, respins de guvernul de la Tiraspol, deoarece prevedea organizarea de alegeri libere. În ultimii ani, poziţia lui Iuşcenko a început să conteze din ce în ce mai mult în zonă, deoarece guvernul de la Kiev a cerut agenţilor economici transnistreni să se înregistreze la Chişinău pentru a putea face afaceri în Ucraina. Statutul guvernului de la Tiraspol a fost discutat şi la ultima întâlnire dintre preşedintele moldovean, Vladimir Voronin, şi cel rus, Vladimir Putin, de la 22 iunie 2007. Nu s-a comunicat însă oficial nici un amănunt privind proiectele de viitor în această regiune de conflict. (Ilarion Ţiu)


Auzisem că românii intră foarte greu în Transnistria, că vameşii îţi fac tot felul de şicane, că poţi ajunge la poliţie pentru o scurtă anchetă în ceea ce priveşte scopul şi durata vizitei în ţărişoara de peste Nistru. Incitaţi de aceste poveşti, am căutat morţiş o cale de a trece graniţa.

Din motive de protejare a ghidului, n-am să vă spun nici cum îl cheamă, nici unde lucrează, nici cum arată. Am urcat, eu, Marin, şoferul şi doi însoţitori într-o maşină cu număr de Transnistria, eu în faţă, pentru că eram singura “parte femeiască” dintre excursionişti. După ce am trecut de “Vama internă”, cum scria pe o tăbliţă în partea moldovenilor, apoi de pacificatori, adică doi soldaţi care căscau gura la peisaj, am ajuns la vama improvizată în două dughene a transnistrenilor. Ghidul nostru era un personaj foarte cunoscut de grăniceri, de aceea nici nu a fost nevoie să coborâm din maşină sau să spunem ceva. De fapt, nici nu s-au uitat la noi. Totul a durat un minut şi aşa am intrat în “Bender, simbolul bărbăţiei”, cum scria pe o pancartă de la graniţă, în cele trei limbi oficiale ale Transnistriei: rusa, ucraineana şi moldoveneasca, scrisă cu chirilice. Am trecut podul de peste Nistru dintre Bender şi Tiraspol şi, din goana maşinii, am văzut sediul preşedintelui, vegheat de un tanc îndreptat spre “invadatorii moldoveni”, cum au decodat pentru noi ghizii moldoveni. La mică distanţă, pe partea cealaltă, o imensă statuie a lui Lenin veghea “Sovietul suprem”, adică guvernul lor. M-am mirat că arată foarte curată şi am întrebat dacă e nouă. Ghizii m-au lămurit că e de pe vremea comuniştilor, dar că din când în când “îi mai dau chelea gios”.

“TRANSNISTRIA-I CA TRANSILVANIA”. Ţinta noastră era Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol, şcoală care a avut de pătimit pentru că nu a vrut să renunţe la predarea în limba română. Până la urmă am nimerit: şcoala era o clădire vopsită în roz, camuflată bine de spre copaci. Ne-am mirat că nu purta nici o plăcuţă care să ateste că e vorba despre o instituţie, dar directorul Ion Iovcev ne-a spus că, dacă şi-ar afişa numele, aceasta ar fi considerată o provocare de autorităţile transnistrene. “Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul şi au vrut să demoleze şcoala. În ajunul devastării, noi tocmai hotărâsem ca numele liceului să fie «Lucian Blaga», pentru că eu cred că Transilvania şi Transnistria au ceva în comun.” Acum 30 de profesori predau în româneşte celor 294 de elevi, din cei 800 câţi număra liceul înainte de devastare. Lecţiile se fac după programele Ministerului Educaţiei din Republica Moldova; celelalte licee din Tiraspol “au programele după Moscova”.


Pe un perete sta scris imnul de stat al Republicii Moldova, iar alături era pus steagul acestei Republici. Un întreg perete de clasă îi era dedicat patronului spiritual: “Aista-i Lucian Blaga al nostru!”, exclamă directorul. El îşi aminteşte de o acţiune curajoasă pe care a întreprins-o şcoala: “Elevii au ieşit în oraş cu benzi tricolore, pe care le-au legat de gurile tancurilor. I-a păzit Domnul şi n-au păţit nimic”. În liceu învaţă nu numai etnici români, dar şi ruşi şi ucraineni. “Părinţii ştiu că viitorul copiilor lor e prin Bucureşti şi prin Europa”, crede Iovcev.


El spune că singurele informaţii care ajung în mass-media transnistreană sunt cele pro-Smirnov, conform căruia “tot ce-i moldovenesc e rău, iar duşmanul numărul unu e Republica Moldova”. Regretă că această “româno-fobie” începe să-şi facă efectul şi că oamenii încep să-şi uite limba. Totuşi, cei din satele din apropierea Tiraspolului şi-ar trimite copiii să înveţe la “Lucian Blaga” dacă liceul ar dispune de un autobuz care să le faciliteze transportul la oraş.

Iovcev, care are un nume slav datorită tatălui său, un bulgar care “a iubit foarte mult România”, şi-a amintit că generalul Lebed a luat poziţie în favoarea şcolii atunci când a fost devastată: “Dădea bine să se spună că Armata a XIV-a apără şcoala românească.” Un alt prieten, adevărat de data asta, un deputat care se oferise să ajute liceul atunci când se ivea o problemă, a fost ucis cu zece gloanţe în grădina din faţa casei sale.


CHE GUEVARA. Am părăsit repede liceul, pentru că însoţitorul nostru se grăbea. Trebuia să prindă avionul de ora 17:00 din Chişinău spre Moscova, pentru că voia să trimită nişte paşapoarte la Ambasada României din capitala Rusiei. Acum ăsta e cel mai simplu mod de a obţine viza pentru România. Din când în când, ghidului nostru îi “fluiera” telefonul şi îmi sărea inima din piept de teamă că autoriţile transnistrene s-au prins că suntem ziarişti camuflaţi în turişti şi ne iau la interogatoriu. Din păcate. totul a durat prea puţin. Din viteză am observat doar câţiva soldaţi pe stradă şi câţiva pietoni. Am remarcat reclamele la Mercedes Benz, firmele foarte colorate ale magazinelor şi un afiş galben cu Che Guevara într-o vitrină. Am aflat ulterior că e afişul organizaţiei Proriv, care a fost creată în scopul pregătirii noii elite politice a Transnistriei şi beneficiază de sprijinul Moscovei. L-au ales drept simbol pe Che Guevara pentru că el propovăduia revoluţia pe cale armată.

Am rămas şi cu o amintire palpabilă din acest raid: o foiţă care arată ora la care am intrat în Transnistria, cu o ştampilă cu secera şi ciocanul, pe care ghidul nostru cel grăbit n-a mai apucat s-o returneze la întoarcere la graniţă, aşa cum cer regulile din Transnistria. (Irina Munteanu)

În Bălţi, un oraş format aproape în totalitate din ruşi, dăm peste un personaj antologic. Când îl vezi ai senzaţia că te-ai lovit de un Iisus reîncarnat. În realitate, Gheorghe Briceag este un veteran al gulagurilor sovietice, un luptător pentru reîntregirea naţiei române.


Pe Strada Sevscenko din Bălţi, în mijlocul unei mase rusofone, la 80 de ani,
Gheorghe Briceag reprezintă simbolul luptei pe care românii o dau împotriva comunismului peste Prut. Are o înfăţişare ciudată şi o minte ageră. Istoria ultimului secol ţi-o spune răspicat, pe de rost. Cântă imnul României, strânge cu putere faţa de masă şi plânge. E în stare să îţi dea cu parul în cap dacă i se pare că îi pui câtuşi de puţin la îndoială naţionalismul feroce, pe care ţi-l afişează prin comportament şi vorbe.

REZISTENŢA. Născut acum 80 de ani în judeţul Botoşani, Gheorghe Briceag s-a format şi a crescut ca român autentic. Urmează apoi şcoala din Râşcani şi în 1944 “după ce Regele Mihai a cedat iarăşi Basarabia ruşilor am plecat cu şcoala la Petroşani. Aveam 17 ani când l-am ascultat pe Rege, la radio, cum ne dă această veste”. Termină liceul şi îşi pune în cap să revină acasă. Să lupte împotriva sistemului. La Costeşti organizează prima celulă de rezistenţă cu încă alţi tineri. “Mă gândeam că eu voi răsturna URSS-ul. Eram naiv. Credeam că sunt Gheorghe Dracul! Cinci am fost care am pus la cale această idee. Eu, Sasu Filip, Vasile Gherghiştean, Petru Ropot şi Ion Bocancea.” Ceva timp au sabotat administraţia locală şi sperau să reelibereze Moldova. Totul s-a sfârşit în gulagul de la Komi Inta Borcuta, între Urali şi graniţa de apus a URSS. În Cercul Polar. După ce a încercat să forţeze intrarea în România, în iarna lui 1946, peste Prut. “Acolo am stat nouă ani. Eram 11 milioane de animale de tracţiune care munceam pentru Imperiu. Eu lucram în mină. Coboram la 800 de metri în subteran şi scoteam cărbunele afară. În 1954, după arestarea lui Beria, fost ministru al KGB, s-a dat o lege prin care am fost scos din gulag.” Spune că ruşii aveau grijă de ei. Îi hrăneau bine şi îi tratau. Aveau şi interes, “munceam pe degeaba”. A fost repus în drepturi tot în timpul sovietelor. Acuzaţia de înaltă trădare i s-a modificat în... trecere ilegală de graniţă.

DREPTURILE OMULUI. Exilat în Bălţi de regimul comunist, Briceag reuşeşte, într-un final, să îi determine pe cei de la partid să îl lase să intre la Facultatea de Drept. Barba imensă îi va aduce neplăceri, fiindcă este mereu luat drept preot. În facultate îi învaţă ca pe Tatăl Nostru pe Marx, Engels şi Lenin. Fără să le ştie operele foarte bine nu putea răzbi în acea societate. Apoi se angajează consultant juridic la Institutul de Cercetare Agricolă din Bălţi: “Şef l-am avut pe Snegur. Eram consultantul lui. Şi discutam mult cu el. Ca om era jumătate rus, ca ideologie. Iar cealaltă jumătate era vai de pielea lui. Era un tip stupid. Spunea că suntem un fel de neamuri cu cei de peste Prut. Cum aşa? Păi dacă îl recunoşti pe Ştefan cel Mare, negi Muşatinii?” Lupta pentru drepturile omului o începe cu ajutorul postului Europa Liberă. “Acolo am ascultat prima dată Declaraţia pentru Drepturile Omului, semnată inclusiv de URSS, şi pe care am tipărit-o în manifest. Am fost dus inclusiv în beciurile KGB pentru asta. Mă tot întrebau de unde o am. Şi le spuneam mereu: Din cer, de unde altundeva? Voi nu o aveţi? Doar a semnat-o URSS-ul la 10 decembrie 1948. Ruşii au publicat-o abia în 1999.” În 2003 a vrut să îşi dea foc în mijlocul oraşului, pentru că municipalitatea a vrut să îi ridice o nouă statuie lui Lenin. “La 31 iulie 2003 a fost luată această hotărâre. Am trimis proteste la Primărie, la Europa Liberă etc. Apoi am mobilizat oamenii la luptă. Să nu îl mai vedem pe Lenin. Dacă nu respectau legislaţia îmi dădeam foc chiar pe statuia comunistului suprem!” Într-un final este primit inclusiv în Adunarea Helsinki pentru Drepturile Omului, iar în 2005 primeşte Premiul Homo Homini, acordat de Fundaţia People in Need, pentru contribuţia la protecţia drepturilor omului în Moldova şi pentru opunerea sa în procesul de reinstalare a simbolurilor şi ideologiei sovietice. Despre libertatea expresiei în Moldova este categoric: “Aici nu există. Păi inclusiv presa se autocenzurează ca să facă pe placul unora. Pădure fără uscături nu există, dar aici pădurile sunt tare uscate. Îndreptarea noastră va veni atunci când generaţiile tinere vor conştientiza că nu sunt robii ruşilor!”.

JERTFĂ. Pentru idealul său este dispus să sacrifice orice, pentru că, spune Briceag, “în lupta asta mă sacrific eu, dar la nevoie îi sacrific pe toţi cei apropiaţi mie. Pentru ţară se poate muri. Ce, Brâncoveanu a făcut altfel în faţa turcilor?”. Actuala politică a Rusiei o vede prin negura istoriei: “Citiţi testamentul lui Petru I. Ce face Putin acum? Execută poruncile testamentare ale ţarului. Ascultaţi discursul lui Putin şi analizaţi. Iar Voronică al nostru îi linge chiloţii lui Putin. Mă bucur când îl văd pe Băsescu că se ia de prostul de Voronin. Momentul ăsta pe care îl trăieşte Basarabia se aseamănă cu un exemplu din Biblie. Evreii au fost în robie în Egipt. Pe drumul spre casă, de patru ori au vrut să-l omoare pe Moise. Le era greu, dar aveau burta plină. Toţi cei care sunt robi de facto sunt robi psihologic. Cei care s-au născut în Ziua Plecării ăia au ajuns acasă oameni liberi. Cei bătrâni, robii, pieriseră pe drum. Acest pământ românesc abia acum începe să nască feciorii liberi...” Cu toate acestea, Gheorghe Briceag are o mare teamă. “Că sfârşitul lumii se apropie. Semnele ne arată că omul începe să fie împotriva firii lăsate de Dumnezeu. Şi tare îmi e teamă că nu voi mai vedea România Mare.”

* Jurnalul Naţional: Care este "moştenirea" lăsată de URSS agriculturii Republicii Moldova. A fost Basarabia sovietică o ţară preponderent agricolă sau este un mit?

Viorel Chirviga: După 1945-1946 s-au creat în Moldova sovietică colhozurile. Unele au fost eficiente. Dar majoritatea acestor unităţi, la finele anului, raportau pierderi. Au mai fost create unele întreprinderi care se deosebeau prin dimensiunile lor. Am avut nişte granzi enormi aici în agricultură – întreprinderi care erau specializate în pomicultură, în viticultură, care mai aveau pe lângă activităţile agricole şi unele mici industrii. Dar nu am avut practic niciodată succese remarcabile, dacă vorbim despre productivitate. Comparând productivitatea obţinută aici, în Republica Moldova, cu cea din ţările occidentale, observăm că este net inferioară. În principiu, s-a pus accent pe agricultură. Să spunem că n-am avut industrie, n-ar fi corect. Au fost create mai multe unităţi industriale, dar majoritatea au fost ridicate în partea estică a republicii, în Transnistria. 40% din capitalul nostru industrial era concentrat acolo.


IT: Privatizare

* Cum s-a realizat desovietizarea agriculturii Republicii Moldova?

În 1991, când am devenit independenţi, practic majoritatea întreprinderilor agricole erau în ajun de faliment. În anii următori se preconiza că se va face o schimbare, dar am avut şi noi o nomenclatură foarte puternică comunistă în fostele colhozuri, care n-a dorit o schimbare. În primul Parlament în general erau foştii conducători de colhozuri şi de întreprinderi agricole. Ei aveau interese să se menţină vechile structuri, aşadar procesul de privatizare a pământului a început prin 1996-1997.



* De ce îl numiţi privatizare? Nu au fost retrocedări ca în România?

Nu! Aici sovietizarea agriculturii a fost mult mai intensă decât în România. A fost un tranzit de populaţie, satele au fost conentrate pentru a face loc colhozurilor etc. Au existat mai multe proiecte, partea proastă este că Republica Moldova nu a avut un concept propriu de privatizare. Au venit americanii, care ne-au sugerat un model – privatizarea pământului. Un grup de experţi veniţi aici ca la distracţie... Încă o parte proastă specifică Republicii Moldova – nici o reformă nu are nume, un resposabil. Ţara nu a avut o viziune de dezvoltare, ţara nu a avut un concept de reformare, ţara nu a avut nimic...



În mare, privatizarea s-a făcut astfel: indiferent de anii care au fost munciţi în agricultură, indiferent de indicator, fiecare om primea o anumită cotă valorică din terenuri. S-a împărţit în felul următor: terenurile agricole separat, plantaţiile multianuale separat şi proprietăţile care le deţineau gospodăriile separat. În felul acesta, oamenii au primit trei-patru tipuri de proprietăţi dispersate. Spre exemplu, puteai să ai 20 de ari de teren arabil într-o parte a localităţii şi 10 ari de vie în partea opusă. Au existat probleme imense când s-au repartizat loturile de pământ – cele mai bune pământuri au nimerit în mâinile foştilor nomenclaturişti, preşedinţi de colhozuri, directori de sovhozuri, specialişti de rang superior în fostele întreprinderi agricole. Aceştia erau cei care aveau date despre bonitatea solului. Erau analize vechi, de prin anii ’60-’70, n-au fost bani pentru noi cercetări.


IT: Devastare

* Ce s-a întâmplat cu activele, dotările, investiţiile din colhozuri?

Proprietăţile colhozurilor s-au împărţit separat. Aveai dreptul şi la teren, şi la plantaţiile multianuale, şi la proprietatea aceasta în investiţii. În unele sate, unde oamenii erau mai nerăbdători, au făcut "utilizarea naturală". Adică au distrus tot şi au luat fiecare pe acasă. Statul, când a făcut legea, nu s-a gândit că nu se poate împărţi o fermă de animale. Acestea au fost demontate de ţărani şi luate acasă. La fel s-a întâmplat şi cu utilajele. Trebuie spus însă că nu mai erau competitive, de fapt se împărţea mortul.



* Care sunt caracteristicile economiei Republicii Moldova după privatizare?

Nu putem vorbi despre o caracteristică generală. În sud şi în nord s-au păstrat practic gospodăriile colective. Eu am fost în mai multe localităţi din sud, unde pământul a fost împărţit la oameni, dar ei nu l-au deţinut nici o zi. Proprietatea fost întoarsă foştilor conducători de colhoz. În majoritatea localităţilor, aceştia şi-au deschis SRL-uri. Directorul de SRL lua tot terenul, având contracte încheiate cu gospodăriile ţărăneşti. Înţelegerile de arendă sunt astfel întocmite, încât există localităţi unde oamenii spun că n-au primit de ani buni nimic de pe pământul lor. Însă nu se întâmplă peste tot aşa. Există şi proprietate ţărănească, dar pe suprafeţe foarte mici. Nu se poate face performanţă astfel... Noi avem în jur de 1,6 milioane de hectare de terenuri arabile şi avem în acelaşi timp peste 1 milion de proprietari. E o parcelare mare şi nu se poate ca fiecare proprietar să trăiască bine din agricultură. A devenit vizibil fenomenul abandonului de terenuri. Proprietarii pleacă la lucru peste hotare – în Italia, Spania, Rusia. În majoritata cazurilor nu doresc să vândă terenurile agricole. Le lasă nelucrate şi pleacă la muncă. În acelaşi timp, productivitatea în agricultura Republicii Moldova este foarte, foarte mică. La cereale, recolta medie pe ţară oscilează între 23 şi 25 chintale la hectar. În Olanda, recolta medie pe cinci ani, pe ţară, ajunge până la 80 de chintale.



Prognoză optimistă

Analistul economic de la Chişinău Veaceslav Ioniţă priveşte cu optimism viitorul agriculturii Republicii Moldova, punându-şi speranţele în micii întreprinzători: "Toată lumea mă întreabă ce poate să facă guvernul. Prostii, ce poate să facă! Să nu facă nimic. La noi a fost nenorocită agricultura pentru că s-au cultivat ani în şir porumb şi grâu, pentru că acestea necesită cel mai mic efort tehnologic şi financiar. Grâul îţi dă maximum 6.000 lei pe hectar şi ai cheltuieli de 4.000 de lei. Deci 2.000 de lei – asta ar fi sub 150 de dolari pe an. Ce faci cu banii aştia, că trebuie să mai plăteşti şi impozite... Eficiente sunt culturile tehnice: sfecla de zahăr, pepeni, ceapă. Orice cultură tehnică care necesită tehnologie şi investiţii de capital aduce o valoare adăugată ridicată. Pentru asta trebuie să ai capital şi tehnologie. În viitorul apropiat cred că vor apărea investitori dintre moldovenii plecaţi peste hotare, care se întorc să facă afaceri aici. Statistic, în orice societate 3%-5% au abilităţi antreprenoriale. Din cei 500.000 câţi sunt plecaţi la muncă, sunt 3%-5% cu abilităţi antreprenoriale foarte dezvoltate. După cinci-şase ani vor avea un capital, au anumite abilităţi şi au învăţat anumite meşteşuguri. În sensul nu că pot lucra ceva, dar ştiu să-l ducă până la capăt. Să producă şi să vândă. Vreo 20.000 din aceşti oameni sunt în etapa de coacere – au trecut cinci-şase ani. Şi cred că în 2007-2008-2009, vreo 20.000 de oameni care au plecat peste hotare se vor întoarce în Republica Moldova şi vor crea mici întreprinderi, de cinci-şapte angajaţi. Au capital, au abilităţi şi au o cultură economică diferită – nu ştiu ce e aia mită, nu ştiu ce e să nu plăteşti impozit. La noi, din 1991, era foarte răspândită mita primitivă. Acum mita şi relaţiile statului cu bussines-ul sunt la etajele de sus. Dacă ai o afacere micuţă, deja cu statul poţi să-ţi faci o relaţie normală. În trei ani avem oportunitatea ca Moldova să dezvolte microbussines-uri.



"Moştenirea" URSS

"În 1991, când am devenit independenţi, majoritatea întreprinderilor agricole erau în ajun de faliment. În anii următori se preconiza că se va face o schimbare, dar am avut şi noi o nomenclatură foarte puternică comunistă în fostele colhozuri, care n-a dorit o schimbare"

Viorel Chirviga economist

Turistul ajuns în Chişinău se fotografiază cu Arcul de Triumf şi cu Mitropolia. Localnicul însă se lipeşte de un zmeu sau de un mamut de pluş de pe trotuar şi-i zâmbeşte fotografului "profesionist". De peste zece ani, Cerbul domină topul accesoriilor pentru pozele din albumele de familie.

Turistul foloseşte propriul aparat, de cele mai multe ori unul digital, şi roagă pe cineva să-i facă poza, pentru ca acasă să le arate prietenilor că el a fost acolo. Localnicul din Chişinău se pozează în primul rând pentru albumul personal. Acest obicei simpatic, de a te poza în parc alături de un urs împăiat, la noi a dispărut aproape cu totul. La Chişinău, poate pentru că nu toată lumea îşi permite aparatul de fotografiat personal, sau poate pentru că oamenii sunt mai nostalgici şi s-au obişnuit să se pozeze cu un animal încă de când erau la grădiniţă, pe străzi sunt peste 15 fotografi care îşi câştigă pâinea aşa.

PLUŞ INDONEZIAN. Prin ’89, când fabrica "Steaua roşie" a dat faliment cam o dată cu Uniunea Sovietică, Mircea Cojocaru a ştiut că maşinile de cusut din secţie n-or mai avea în veci nevoie să fie reparate, pentru că nimeni nu va mai coase la ele. Pasiunea căreia îi dedicase o cameră obscură acasă şi multe ore din viaţă l-a ajutat să se reorienteze rapid şi aşa a devenit fotograf pe străzile Chişinăului. "Ne-am delimitat între noi zonele de acţiune", spune el. Aşa, concurenţa e cinstită şi fiecare e mai uşor de găsit de fanii giucărelelor. Cojocaru are arondată zona din preajma Arcului de Triumf, vizavi de clădirea Guvernului. "Dar dacă unul mă ia în parcul celălalt, eu mă duc cu dânsul." Omul are un mare of: "Am avut giucărele, dar nu ne mai lasă de la Primărie. Acum le fac poze la un copac, la florile iestea, că omul nu vrea să fie poza goală". În fiecare an trebuia să aducă alt animal făcut în Indonezia şi adus la Chişinău via Kiev, pentru că oamenii vor ceva nou: "Mult nu ţine; omul de două ori nu se pozează cu acelaşi animal".

RITUALURI. Ca un artist adevărat, el le propune oamenilor poziţia în care să stea ca să dea bine. "Unii se mai gândesc. Altul, dacă aşa vră, îl las aşa, dar îi spun că nu-mi place. Sunt tot felul de oamenii, unii foarte capricioşi." Lucrează de 17 ani în branşa asta şi a văzut multe în orele petrecute uitându-se prin lentilă. O poză făcută de Mircea costă 15 lei moldoveneşti şi dau bani pe ea oameni mai de toate vârstele. "Bătrânii nu se pozează", a observat Cojocaru. "Domnişoarele iaca şi iubesc să se pozeze, şi băieţii. Am şi clienţi de-aiştia, pun pe ei o îmbrăcăminte, se pozează, se schimbă şi vin iar la poză. Ţâganii iubesc să se fotografieze, şi studentele." Culmea, cel mai bine merge afacerea luni şi nu în week-end când lumea "stă la odihnă". Pe timp de vară, i-ar surâde să plece să facă poze pe litoral, dar litoralu-i în Ucraina şi i-ar trebui să aibă un act. "M-am intersat la Odesa şi mi-au zis că nu mă lasă să fac eu poze acolo, că eu îs din Moldova." Fotograful are o clientă în vârstă de vreo 20 de ani, care vine o dată la trei săptămâni să se fotografieze. El crede că ea trimite pozele unui iubit plecat în Italia. Dar se imortalizează oamenii şi pentru albumul lor personal, nu numai pentru a trimite pozele la alţii.

MAIMUŢE. Fotograful speră să îşi recapete dreptul de a scoate din nou animăluţele la soare. "Au fost alegerile astea la primărie şi bine că n-a ieşit domnul Iordan, că el a zis să nu vadă nica în centrul oraşului, să-l cureţe de tot, şi de maşini, şi de fotografi." El avea computer şi făcea pe loc pozele, dar dacă primăria l-a gonit, a trebuit să se reorienteze şi să-şi bage menajeria în debara. Adică nu chiar într-o debara, ci într-un cort de plastic transparent. Aşa l-am găsit pe bietul zmeu cu cele trei capete ale lui înghesuite unele în altele, înghiţindu-şi flăcările, cu cărnurile lui de pluş presate şi murdărite de ploaia ce tocmai căzuse, tocmai în Aventura Parc, un parc imens, deprimant, pustiu într-o după-amiază de joi. Când giucărelele erau perimate fizic sau moral, adică toată populaţia Chişinăului se pozase deja cu ele, fotograful a venit c-o inovaţie: "Am găsit oameni fără lucru şi i-am îmbrăcat în costum şi i-am pus să facă pe maimuţa. Da’ acuma, pe căldura asta, cine stă în costum atâtea ore?".

SIMBOL. Singur Cerbul a rezistat zece ani, şi nici acum nu-i mort, ci doar puţin dus la reparat. Pe fotograful care a inventat cerbul îl cheamă Sevastian, dar toţi îl ştiu de "Seva". "Cerbul e la mine în garaj, trebuie să-i vopsesc cochitele, să-i fac machiajul." S-a eschivat să ne arate animalul, spunându-ne că nu are cheia de la garaj la el. Când am zis că revenim, ne-a zis clar că cerbul va fi de văzut abia la hramul oraşului, care e undeva în octombrie. Aşa că n-am putut să-i facem o vizită celebrului animal, dar i-am aflat povestea. "Orice imagine în viaţă eu o priveam ca artist", povesteşte Seva. "M-am gândit că toate damele aistea ele pe ceva vor să se urce. Dar şi bărbaţii când au un pahar de vin în cap vor să se urce pe ceva. Aşa m-am gândit la cerb." Fotograful a meşterit la cerb cu mâna lui, dar când l-a scos în stradă a făcut furori, verificându-i intuiţia. Toate cheltuielile şi le-a acoperit într-o zi, iar de vreo zece ani Cerbul e la fel de seducător, spre deosebire de alte giucărele.

Seva iese în fiecare zi în stradă: "Tre să stau, că lumea mă caută, eu las telefonul la lume." Bătuţi de soare în plină vară şi chiar de vânturile iernii, fotografii, ca buchiniştii Parisului lui Anatole France, sunt nişte prezenţe care dau farmec şi identitate oraşului lor.

Meserie

Odată cu apariţia camerelor foto digitale accesibile ca preţ, tot mai mulţi oameni şi-au permis să-şi cumpere propriile lor aparate. Aşa, numărul fotografilor profesionişti de pe străzile din Chişinău s-a redus. "Pe timpurile sovietice, în Chişinău erau 54 de fotografi «ambulanţi» – care erau angajaţi ai Întreprinderii Chişinău-Foto şi care trăiau boiereşte, cu un salariu de 350 de ruble. Astăzi mai există dor vreo 15 fotografi, care abia îşi întreţin familiile", remarca Pavel Păduraru, ziarist la cotidianul Timpul. El spune că locurile cu vadul cel mai bun pentru aceşti meseriaşi sunt havuzul din Grădina Publică "Ştefan cel Mare", scuarul catedralei şi cel al magazinului Unic.

Dumitru Borosan s-a născut în Basarabia, într-o familie de oameni gospodari şi bogaţi. Războiul i-a ruinat şi i-a gonit de acasă. Plini de păduchi şi osteniţi de foame, au ajuns în România cu o căruţă trasă de boi. Aici au muncit din greu, până au făcut iar avere.

La 72 de ani, Dumitru Borosan povesteşte râzând despre perioada de chin. Acum trăieşte în Bucureşti şi spune că munca îl menţine în formă. Încearcă să-şi amintească doar lucrurile frumoase din viaţă şi să-i uite pe oamenii care i-au făcut rău fără motiv atunci când avea nevoie de sprijin. Dumitru Borosan, devenit Boroşan din cauza unei greşeli de transcriere a numelui, s-a născut la 26 octombrie 1935 şi a copilărit pe malul stâng al Prutului. Într-un sat prosper până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar, viaţa l-a despărţit de raiul copilăriei şi i-a răpit ce îi era mai drag. A avut totuşi familia aproape. Şi împreună au reuşit să supravieţuiască



COŞMARUL COPILĂRIEI. "Am plecat într-o primăvară, în 7 martie. Şi ne-am întors înapoi, că era o zi urâtă. Ploua. Eram şi cu o turmă de 500 de oi şi cu nu ştiu câte sute de porci şi s-a rupt roata de la căruţa bunicului. El s-a supărat şi s-a-ntors. A zis: "Io nu mai merg nicăieri. Ne-ntoarcem înapoi". Aşa a vrut el. S-a-ntors înapoi şi, bineînţeles, când au venit ruşii acolo, pe el l-au luat şi l-au dus într-un lagăr de muncă forţată în Bazinul Doneţk. Şi-acolo a murit. Bunica a rămas singură şi a murit şi ea la scurt timp, pe treptele poliţiei", îşi aminteşte bătrânul. "Eu cu tata am plecat cu o căruţă cu doi boi şi cu o vacă legată de căruţă. Şi cu o putină în care aveam păsări. Mama şi cu două surori au plecat înainte, cu bunicul din partea mamei şi cu fratele lui tata, cu două căruţe trase de cai. Noi am venit în urma lor." Drumul a fost un coşmar pe care nu-l va uita niciodată. Dar Dumitru nu ne-a povestit cu lacrimi în ochi, ci râzând cu poftă, ca şi cum şi-ar fi amintit o comedie în care a jucat un simplu rol la un moment dat.



CASA PĂRINTEASCĂ. Satul din care a plecat cu familia în 1944 e trist. Oamenii sunt săraci. Când am ajuns acolo i-am găsit pe unii la câmp, iar pe alţii la pescuit, în balta care odinioară inunda primăvara una dintre casele Borosanilor, când Prutul creştea. Pâmântul l-au dat "la lider". Sau "stăpân". Cei de la câmp strângeau paiele pentru animale, "după ce a luat stăpânul pâinea". Satul se numeşte Chetriş şi aparţine Raionului Făleşti. Casele familiei Borosan nu mai sunt. Erau chiar în centrul satului, unde acum se află Primăria, Casa de Cultură şi viitoarea piaţă a satului. Unii membri ai familiei Borosan au reuşit să redevină bogaţi, chiar dacă au rămas acolo. Alţii însă au rămas săraci. Ca bătrâna Maria, fiica lui Alexei Borosan, care nu a avut noroc nici măcar de o familie care să-i aline bătrâneţea.


NOROCUL ŞI L-AU FĂCUT SINGURI. Pentru Dumitru şi cei care au ajuns în România în 1944, chinul a durat mai puţin. Bătrânul se bucură acum de familia pe care şi-a făcut-o aici şi de tot ce a reuşit să agonisească prin multă muncă. "Bunicul din partea mamei a fost primarul comunei timp de 40 de ani. El a plecat de-acolo şi nu s-a-ntors, pentru că ştia că o să aibă soarta pe care a avut-o celălalt." Bunicul din partea mamei fusese în copilărie slugă la cel din partea tatălui. Au crescut împreună. Când s-a făcut mai mare, cel sărac, foarte priceput la tâmplărie şi bun meşteşugar, a început să lucreze mult, să câştige bani şi să cumpere pământ. "Erau în competeţie, care are mai mult", ne-a explicat Dumitru Borosan râzând. Şi aşa au ajuns cei doi bunici să aibă fiecare cam 40 de hectare de teren arabil şi pădure la Chetriş şi în împrejurimi. Iscusinţa şi puterea de muncă s-au transmis din tată-n fiu, iar asta a salvat familia în continuare de la sărăcie. De foametea din ’47 au scăpat tot datorită muncii neobosite. "Toată perioada asta am muncit cu tata cot la cot. Tata era mai mult musafir acasă. Lua pământ în dijmă. Dar noi n-am simţit perioada aceea de foamete." Dumitru nu prea a avut de ales: "După ce am terminat şapte clase, mama avea un văr care aici, în Bucureşti, era contabil. A fost şi pe la Ministerul Energiei Electrice. Şi m-am înscris la Maşini Electrice Dinamo Bucureşti. Am luat dispensă de vârstă, pentru că n-aveam nici 14 ani. Şi m-am înscris la examen. L-am luat. Tata m-a adus şi mi-a spus: «Dragul tatei, aici stai şi-nveţi, dacă vrei. Dacă nu, vii acasă şi te duci la muncă la colectiv. La sapă». Asta era varianta care mi se oferea. Pe surorile mele le-a înscris la liceul sanitar. Am făcut şcoala şi am ieşit electrician bobinator. Am lucrat aproape toată viaţa la Automatica".

Lupta pentru supravieţuire sau despre mizeria umană fără limite

Revenind la povestea luptei pentru supravieţuire, bătrânul şi-a amintit lucruri care-l dor şi acum. "Eh… Şi pe urmă am avut o perioadă când voiau să ne ducă înapoi acolo. Aflam că trebuia să ne ridice şi fugeam. Şi, dacă ne ducea, Siberia era direcţia. Nu mai aveam ce să facem. Am schimbat nu ştiu câte domicilii. Au stat la Coşăreni, la Cernica, la Râmnicu-Vâlcea, la Burdujani, lângă Brăneşti, în chirie la un brigadier silvic, în 1946-1947." Amintindu-şi de colegii de şcoală s-a oprit, s-a înroşit şi i-au dat lacrimile. "Copiii sunt ca... ca iezii. Sunt răutăcioşi în general unii cu alţii." S-a mai oprit câteva minute în tăcere. "Profesorii nu, n-am avut nici o treabă. Cu toate că am luat premiul trei, deşi puteam să iau premiul întâi, dar erau doi care trebuiau să ia.


Mi-aţi stârnit nişte amintiri care te dor oricând", a mai spus, urmând alte minute de tăcere. "Noi vorbeam româneşte, dar cu accentul moldovenesc. Eh, ne spuneau bolşevici, comunişti. Noi fugeam de bolşevici şi de comunişti, dar ei aşa ne spuneau. Aveam chestii ca între copii. Sunt caractere şi caractere. Unii înţeleg nişte chestii, alţii nu." După acest episod foarte trist, Borosan a continuat povestea şi s-a mai înveselit, descriindu-ne amănuntele picante. "Pe urmă ne-am stabilit într-o comună, Găneasa. Aici, lângă Bucureşti. E formată din două sate de români şi trei de ţigani: Cozieni, Şindriliţa şi Piteasca. Ăia de la Şindriliţa nu-ţi fură decât de pe câmp, pentru că au căruţe. Majoritatea sunt angajaţi la curăţenie. Acolo am făcut de la clasa a patra la a şaptea." Fuga nu s-a oprit însă aici. "A durat vreo trei-patru ani vânătoarea. Pe urmă a început altă vânătoare.

Unde erau stabiliţi acolo, în Găneasa, tata şi unchiul, nimeni nu voia să se înscrie în colectiv. Toţi spuneau să se înscrie întâi basarabenii, că ei au fugit de colhoz. Şi erau săracii duşi la prefectură, bătuţi, ţinuţi câte o săptămână pe-acolo. Schingiuiţi, până s-au înscris în colectiv. Noi n-am avut pământ, dar ne-au luat caii, toate utilajele pe care le aveam pentru a lucra pământul."

Dar, după tot ce i s-a întâmplat, Borosan se declară un om norocos şi fericit. Nu se aşteaptă să recupereze mare lucru din averea familiei, dar a depus actele cu trei ani în urmă şi aşteaptă o despăgubire.

Citim transcrierea interviului cu istoricul Nicolae Bulat din Cetatea Sorocii şi înţelegem că articolul este… "gata făcut". Ar trebui doar, ca să ne încadrăm în spaţiu fără a-i risipi vorbele, să renunţăm la întrebările noastre şi la orice ditiramb jurnalistic şi să-i dăm cuvântul în întregime.



Pasionat, plin de vervă, neostoit, Nicolae Bulat e demn urmaş al sorocenilor care au apărat cetatea şi graniţa, la Nistru, de tătari, de cazaci, de muscali. Doar că el, istoricul, a avut o misiune încă mai grea: a trebuit să apere istoria românească (întreagă!) de mucegaiul falsificării sovietice. A trebuit, şi trebuie încă, s-o rostească apăsat, de câte ori pare că boala se-ntinde, furându-ne (furându-le lor, sorocenilor, basarabenilor) adevărurile. Dar să-l lăsăm pe istoric să grăiască!



ÎNCEPUTURI. "Cetatea a fost menţionată documentar la 12iulie 1499, când boierii din sfatul domnesc au parafat tratatul de pace cu polonezii care au fost zdrobiţi în Codrii Cosminului de Ştefan Vodă. Printre martorii oculari chemaţi la acest eveniment a fost şi Pan Costea, pârcălab de Soroca. La acele vremuri aici era deja o cetate. Era din lemn şi pământ sau era din piatră? Nu ştim. Unii spun că cetatea actuală a fost ridicată pe vremea lui Petru Rareş, prin 1543-1546. A doua domnie a lui Rareş. Dar eu, uitându-mă la pereţii acestei cetăţi, văd mai multe inele. Iată, să numărăm: unul, doi, trei, patru, cinci, şase. Cu fundamentul se fac şapte. Ca la copaci. Eu cred că aceste inele sunt anii de construcţie. Se pare că cetatea a fost construită într-un timp mai lung, poate vreo 10 ani. Petru Rareş a reparat Hotinul şi eu cred că e posibil ca el să fi reparat şi Cetatea Soroca. A ridicat zidul interior, a construit beciurile, galeriile subterane."



STRUCTURI DE APĂRARE. "Dacă ne uităm la arhitectura cetăţii, ea se aseamănă cu cea a castelelor din secolele XIV-XV. Eu cred că Cetatea Soroca a fost construită o dată cu Hotinul şi cu Tighina, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniilor lui Petru Muşat şi/sau Alexandru cel Bun. Cu toate că nu avem documente. În Cornwall, Mare Britanie, există un castel care se numeşte Restormel. El e constituit dintr-un turn gigantic, exact ca la Soroca. Chiar şi diametrul este aproximativ acelaşi. Soroca – 30 m, Restormel – 34 m. Englezii îl numesc «turn carapace», dacă te-ai blocat în el şi ai închis porţile, nu te mai scoate nimeni. Castelul Del Monte din Italia, lângă Bari (anul 1240), este un octogon cu opt turnuri împrejur. Castelul Queenborough din Kent, Marea Britanie, e un turn gigantic cu şase turnuri mai mici împrejur. Şi Soroca are cinci turnuri. Specific acestui tip arhitectural este îmbinarea a trei trăsături caracteristice: rotunjime, sistem concentric de apărare, iar punctul slab – poarta – era perfect apărat de artilerie, din flancuri. Soroca a fost construită pentru a crea o frontieră politică la Nistru. Peste Nistru era altă ţară, altă cultură, alt popor. Acolo era stepa sălbatică. Cetatea răspundea de securitatea ţării. De securitatea celor două capitale: Suceava, mai întâi, apoi Iaşii. Răspundea şi de securitatea comercială a ţării. Suntem la vad, la trecătoare, şi aveam de apărat porţiunea de Nistru de la Năslavcea până la Vadu lui Raşcu. În cetate erau pârcălabul, administratorul şi conducătorul ţinutului Soroca şi al steagului militar (formaţiune de luptă medievală), dar şi marele căpitan de frontieră cu alţi căpitani mai mici. Ţinutul Soroca a existat peste 500 de ani, fiind distrus numai în urma reformelor bolşevice, după 1940." Şi-aici Nicolae Bulat se opreşte, arătând teatral spre intrare: "E cald. Cetatea se aseamănă uneori cu un ceaun în care fierbe mămăliga. Nu mai avem podul «balansator» la intrare, nu mai sunt porţile de atunci şi nici capcana: o podea din două părţi, care se lăsa în jos, având dedesubt o groapă cu ţepuşe". Şi-acum se face una cu apărătorii de odinioară ai cetăţii: "Noi schimbăm des ţepuşele, ca să fie mereu proaspete. Iar cum suntem de fire şugubeţi, scriem cu cuţitul pe ţepuşe: Bine aţi venit la noi, la Soroca! De nu le place, să se întoarcă în Fundul Tartarului. Talpa Iadului, pentru moldoveni. Pentru că nimic nu era mai straşnic decât tătarii din stepa Volgăi…".



Câteva tehnici de construcţie medievale: "Nu departe de Soroca este o carieră de granit şi de calcar. Meşterii s-au folosit nu de roca puternică, ci de calcar. De ce? Calcarul amortizează lovitura de ghiulea. Şi nu face schije. Mortarul? O poveste menţionează că meşterii medievali utilizau proteine de animale: brânză, ouă, lapte sânge. Scoteau apoi din mlaştină nişte minerale folosite pentru a pregăti mortarul. Cetatea Soroca s-a păstrat în proporţie de de 75%-80% datorită acestui procedeu".



NUNŢI ŞI RĂZBOAIE. "Cronica spune: «De noroc era Petru Şchiopu cu cazacii ăştia. Nu scăpa bine de unul, că altul venea degrabă!» Da’ credeţi că numai pe el îl podidea aşa norocul? Ia hai să vedem ce-a păţit Vasile Lupu cu cazacii! Cazacul Bogdan Hmelniţki a vrut-o de soţie pe Ruxandra pentru Timuş, fiul lui. «Ori ne dai fata, ori luăm târgul Iaşi. Alege!» Ruxandra era cultă: vorbea turca, poloneza, greaca. Cazacii – nişte barbari. Sunt bătuţi însă la Beresteciko şi Lupu zice că nu-i mai dă fata. Hmelniţki vine cu 17.000 de cazaci la Soroca, spre Iaşi. Câştigă şi-n 1652 se face nunta. Peste un an, Timuş este ucis la Suceava. Ruxandra naşte doi gemeni care mor. La 1667 face cadou toată averea ei la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatopedu. Se întoarce acasă la 40 de ani. În 1686 se ascunde în Cetatea Neamţului, unde este omorâtă de Vasile Krupenski. Să vedem însă ce se mai întâmplă la Soroca? În 1691 în cetate se află o garnizoană poloneză. Leşii construiesc un nou val în jurul cetăţii. Constantin Cantemir încearcă să o cucerească şi nu reuşeşte. La 17 iunie 1711 trece Nistrul la Soroca ţarul Petru cel Mare. În 1738 începe secolul de războaie ruso-turce şi Soroca este incendiată. În anii ’30 Radu Vulpe face primele investigaţii arheologice privind cetatea. În 1958 sovieticii fac unele reparaţii. Restaurări nu s-au făcut niciodată. În 1970 este din nou reparată. Acum avem un proiect de restaurare şi tot aşteptăm să fie aprobat."

Cu mâinile curate, Măria Ta!

"Povestea vine aşa: doi boieri, Grigore şi Alexa, au furat ţara, cu cazacii împreună. Şi au fost duşi la cetate, şi ei, şi cazacul Petru. Cazacul a fost tras în ţeapă, iar boierii judecaţi de domn. Vodă Petru Şchiopu a ieşit în faţa cetăţii şi a cerut boierului Grigore să-şi spele mâinile, că-s murdare. Dar boierul a spus: «Sunt curate mâinile noastre, Măria ta!». Dar armăşelul Şeptilici, stăpânul închisorilor, zice: «Du-te, omule, şi-ţi spală mâinile, dacă zice vodă!». Ei, boierii, zic că nu. Un băiat care făcea straja a pus mâna pe suliţă şi a înfipt-o drept în fundul păcătosului: «Du-te şi-ţi spală mâinile, că ai furat ţara!». Vodă i-a despicat pe vinovaţi şi apoi şi-a şters sabia de corpurile neînsufleţite ale celor doi.

A vrut s-o bage în teacă, dar s-a răzgândit. S-a uitat spre mulţime şi a întrebat: «Da’ la voi cum sunt mâinile?»... «Curate, Măria ta, curate!», au răspuns cei de faţă, toţi într-un glas."

Viaţa de fiece zi, la cetate

"Vrăjmaşii veneau toamna. Atunci, toamna, era roada strânsă, viţeii, mieii erau crescuţi deja. În rest, era destulă linişte. Bucatele le aduceau ţăranii dimprejur. Satele erau mici: 30-40 de case. În fiecare trăiau câte cinci oameni, aproximativ. În beciurile din cetate, lângă praful de pulbere, se punea crupa (cereale sfărâmate), care absorbea umezeala. Se făceau şi bucate din crupa asta. Dar cel mai mult s-au găsit în cetate cupe pentru vin. Parcă era o veselie generală. Se învârtea la grătar sau la roată un bivol, un berbec, o caprioară, un mistreţ. Şi se bea vin. În rest, se punea pe masă mămăligă cu mujdei, brânză, ceapă, carne prăjită, turte, pâini micuţe. La 1702, un călugăr rus, Leonte, mergea spre locurile sfinte. Trece prin Soroca. Spune că n-avea ce mânca. De ce? Pentru că la Soroca nu era pâine de secară. Era pâinea albă. Or, asta lui nu-i convenea." Se mai mânca aici carne la ceaun, legume, miere, plăcinte cu brânză, cu varză sau ceapă. Mâncare simplă. Călătorii spun că boierii noştri muiau pâinea în vin şi mâncau. Dacă era o masă mai bogată, atunci era peşte. Când a venit Nicoară Potcoavă la Soroca, l-au întâmpinat cu un somn mare. Şi Rareş a fost pescar şi nu era sat în care să nu fie heleşteu.

Lumânarea lui Badea Mior

Lumânarea Recunoştinţei, "monumentul lui Badea Mior", este "ideea" scriitorului basarabean Ion Druţă. "Pe Druţă nu-l mai înţelege nimeni", e de părere istoricul Nicolae Bulat. Monumentul – o… lumânare de piatră care se înalţă, falic, deasupra Văii Nistrului – a fost ridicat iniţial ca un "omagiu adus autorului necunoscut al baladei Mioriţa". Adică un omagiu adus lui "Badea Mior", ciobanul "inventat" pentru a da o origine "pur moldovenească" baladei. Distinctă de cea din România. A fost "aprinsă la 27 martie 2004". Aşa scrie pe o placă, la vedere. Şi asta pentru a mai "fura" semnificaţia unei zile sfinte din istoria basarabenilor: 27 martie 1918. Unirea cu România. "Ce fel de recunoştinţă? Ar trebui să fie o altfel de recunoştinţă!" Nicolae Bulat declamă: "«Am stat cu sabia în mână la toate zările şi când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la loc opunând rezistenţă brutalităţii inteligenţa noastră. Suntem la noi acasă!». Iată ce ar cere o lumânare de recunoştinţă! Cum am fost la Nistru, aşa am şi rămas, aici. Englezii spuneau, când au fost în Cetate: «Noi avem Canalul Mânecii şi au venit normanzii şi ne-au cucerit. Voi aţi stat sute de ani la un râuleţ de 200 m lăţime şi aţi rezistat. Aţi fost mai puternici ca noi». Eu zic: «Noi am rezistat fiindcă aveam toată Europa în spate şi eram răspunzători nu numai de noi, dar şi de voi. Că dacă veneau hoardele tătare din stepa Volgăi, din fundul Tartarului – cum zicem noi –, să ştiţi că veneau şi peste voi!»".

CAPELĂ

"Are hramul Sfântului Gheorghe. În 2001 a fost la cetate primarul din Rădăuţi. Mi-a spus: «Domnule Bulat, vrei o catapeteasmă?» Eu am zis «Chiar să nu vreau, da’ tare vreau!...» La 28 septembrie 2002 a fost sfinţită de stareţul Mănăstirii Putna, care a venit cu icoana Sfântului Ştefan pictată de călugării Putnei"

Nicolae Bulat istoric

ETIMOLOGII

"Soroca! Sunt mai multe etimologii posibile. De la «sorok = patruzeci». Sau «sorok = coţofană». Dar şi de la «Sorca» – numele stăpânei moşiilor din zonă. Sau de la unul «Soare», ori «Sorocilă», care avea şi el acareturi pe-aici. Altă ipoteză: sătenii aduceau alimente, dări, pentru garnizoană, la un anumit termen, un anumit... soroc. Sau: «soroceala = simbria pe care o lua un ţăran pentru lucrul său la cetate»"

Nicolae Bulat istoric

Spania, Portugalia, Italia. Şi Rusia. Destinaţii clare pentru tinerii moldoveni care vor să muncească în străinătate, să mai facă un ban. În satele din Republica Moldova e pustiu. Mulţi copii aflaţi în vacanţă în grija bunicilor sau a mamelor rămase acasă şi case abandonate.





Pe timpul verii, nimeni nu se întoarce acasă de la muncă din străinătate. Nu-şi permit. Pentru că 80% dintre ei ajung ilegal să muncească în străinătate. Dacă se întorc, nu mai pot pleca. Pentru a pleca ilegal din Moldova se plătesc cam 4.000 de euro de persoană pentru călăuze. E o adevărată maşinărie, ale cărei rotiţe încep să se învârtă de la Chişinău. Ca să pleci legal e mai greu. Trebuie să ai pile, spun oamenii. Sau bani.

Cårpineni. Un sat măricel cât o comună din România. Uliţele şi drumurile sunt pline de copii. Tocmai au luat vacanţă. O bunică târăie după ea mogâldeţele gemene, murdare la gură de ciocolată. O întreb pe vânzătoarea de la un magazin din sat unde e poporu’ din sat. Că e cam pustiu. Îmi răspunde firesc şi simplu. “La muncă în străinătate. Unde să fie? Alţii sunt la câmp. Dar majoritatea, cam 70%, au plecat la muncă peste hotare.” Soţul şi fiul ei sunt plecaţi la Moscova, la muncă. Sunt şoferi. Muncesc câte trei luni şi apoi se întorc. Atât e valabilă viza de muncă. Trei luni. “Greu se aranjează şi la Moscova. Tot cu viză, pentru mai mult de trei luni. Nu mai e ca pe vremea când erau cele 15 republici surori”, oftează cu patimă şi cu regret.



Mirajul Occidentului este mai mare. Şi mai bănos. Majoritatea sunt în Spania şi în Italia. Mira are soţul plecat de patru ani în Italia şi munceşte în construcţii. A plecat ilegal. Ca mai toţi. A încercat şi ea să plece la muncă şi să lase cele trei fetiţe în grija bunicii. Dar teama a întors-o din drum. “Am ajuns la Chişinău la nişte oameni care se ocupă cu astfel de lucruri. Sunt foarte mulţi la Chişinău care se ocupă cu chestiile astea. Adică le dai bani şi te trec ilegal graniţa. Am stat câteva zile cât ne-au tot amânat într-un apartament închiriat de dânşii. Şi vineri seară mi-o zis că sâmbătă plecăm. La ora 6:00. Venise cu o geantă mare după el, pe care de-abia o târa cu greu după el. Şi mai era şi o domnişoară. Au desfăcut geanta şi erau o grămadă de cizme de rezină. Mari. Ne-au spus atunci să mergem în perechi, bărbat cu femeie, câte opt. Am întrebat ce-i cu cizmele alea şi mi s-a răspuns că trebuie să mergem opt metri prin apă. Când am auzit, am pălit toată şi am renunţat. Mulţumesc, la revedere. M-am întors acasă împreună cu alte cuvinte.”

Soţul Mirei a dat 3.500 de euro ca să plece. În urmă cu patru ani. Acum costă 4.000-4.200 de euro. Banii au fost lăsaţi la Chişinău la intermediari. De la Chişinău, cei care au vrut să plece mai departe au fost preluaţi de nişte călăuze, care trebuiau să-i ducă în Austria, de unde îi prelua altcineva. Cine se răzgândeşte primeşte înapoi doar o parte din bani, şi cu destule insistenţe. “Mie mi-au oprit 200-300 de euro pentru chiria la apartament şi alte cheltuieli. Dar mi s-au întors banii. Că era un bărbat de aici, de la noi din sat, care mi-a făcut legătura cu cei de la Chişinău şi căruia i-am zis că, dacă nu-mi întoarce banii, îi fac reclamă proastă.”



Mira, ca şi alţi tineri din ţară, a preferat să plece în ilegalitate, pentru că, spune ea, legalitatea e mai costisitoare. La Chişinău există un departament care se ocupă cu vize de muncă pentru străinătate, “dar cine ajunge până acolo? E corupţie mare... Nu avem cum să ajungem noi, ăştia mici, până acolo. Costă chiar mai scump legal. Doar pentru viză, fără contract de muncă. Plus că îţi trebuie o grămadă de relaţii”, spune Mira, în timp ce vânzătoarea de la magazin o aprobă din cap.





PLECAŢI LA MOSCOVA. Fraţii Păpuşoi din Cosăuţi, un sat de la graniţa cu Ucraina, şi-au pierdut fratele mai mic care plecase la muncă la Moscova. A fost accidentat de o maşină şi a ajuns acasă în sicriu. Bine că a ajuns, că alţii mor în Rusia şi nu ajung acasă nici măcar în sicriu, ne spune o doamnă care asistă la discuţie. Pe uliţă, o femeie bătrână începe să plângă de mama focului când aude că suntem jurnalişti români şi ne interesăm de soarta celor plecaţi la muncă în Rusia. Fiul său a plecat în urmă cu patru ani la ruşi, şi de doi nu mai ştie nimic de el. “Mi-e frică. Nu ştiu nimic de el. Nu a scris, un prieten s-a întors, dar el nu a dat nici un semn. Ştiu că vreo patru-cinci din sat s-au întors în coşciug de la ruşi, morţi, omorâţi, nici eu nu ştiu ce să mai cred, că nimeni nu ne zice nimic”, continuă femeia printre bocete. Autorităţile nu vor să discute despre acest subiect. Oamenii pomenesc cu teamă de vreunul adus mort acasă la familie. Unii sunt convinşi că au fost omorâţi, pentru că nu au fost plătiţi bine sau la timp, au făcut scandal, iar angajatorii, ca să le închidă gura, i-ar fi omorât. Moldovenii continuă însă să plece cu sutele, miile în ţări străine, la muncă, pentru că în ţară cu greu reuşesc să supravieţuiască. Îşi asumă riscuri enorme. Sunt conştienţi că imprudenţe sau neatenţii îi pot costa chiar viaţa. Dar ei continuă să strângă, să se împrumute câte 3.000-4.000 de euro pentru a ajunge în orice fel acolo unde cred şi speră că o să le fie mai bine pentru ei şi pentru familiile lor.




Satul fără femei

În satul Cârpeşti, din raionul Cantemir, exodul forţei de muncă a rezultat o situaţie dramatică. Femeile au plecat la muncă în Italia şi multe dintre ele duse au fost. Soţii n-au pierdut timpul în zadar: mulţi dintre ei au recurs la divorţ, iar anul trecut au fondat o organizaţie informală a bărbaţilor fără femei. Până de curând, în organizaţie a fost şi primarul satului, care ani buni a avut grijă singur de cei trei copii ai săi, în timp ce nevasta-i era plecată să îngrijească bătrâni în Italia. Însă, după cum spune şi un spot la un post de radio bucureştean, binele întotdeauna învinge: în cazul lui, soţia s-a întors pentru totdeauna acasă, iar căsnicia lor a reintrat rapid pe albia firească a lucrurilor. Întrebaţi de ce s-a ajuns la situaţia asta, sătenii ne-au explicat: “Bărbaţii îşi găsesc mai greu un loc de muncă în străinătate, iar dacă totuşi pleacă, apăi ei se duc la Moscova. E mai uşor acolo să-ţi găseşti ceva”. Punctul pe “i” a venit din partea secretarei primăriei: “Avem şi bărbaţi plecaţi. Însă ei sunt plecaţi temporar, dar ele sunt plecate cu anii”. Femeia ne-a mai spus că banii primiţi de la femeile din Italia au schimbat imaginea de băbăciune pe care o avea satul. (S. Silian)

După 1940, sovieticii au rusificat denumirile de străzi din Chişinău. Începând cu 1990, moldovenii au dus o muncă de asanare simbolică, prin care o stradă ca “Enghelsa” a început să se numească “Alba-Iulia”. Ruşii au schimbat plăcuţele pe străzi ca să încurce lucrurile. La Chişinău, războiul simbolurilor continuă.





În 1990 a început în Republica Moldova o mişcare de deşteptare naţională, de revenire la tradiţie. S-a trecut la grafia latină, iar primarul de atunci al Chişinăului, Nicolae Costin, a adunat câţiva lingvişti şi scriitori şi le-a spus: “Hai să întoarcem Chişinăul, să-l facem şi sub aspectul denumirilor aşa cum trebuie să fie un oraş dintr-o ţară românească”. Până atunci, din cele 720 de străzi din oraş, doar 10-12 purtau nume legate de cultura românească, dar şi acelea se aflau la periferie. Lui Anatol Eremia, lingvist onomastician, munca din comisia de redenumire a străzilor i-a adus porecla de “Ioan Botezătorul al străzilor”. El îşi aminteşte că au deschis arhivele, au căutat denumirile de dinainte de 1940, iar apoi au revenit la acele nume în proporţie de aproape sută la sută. “Pentru străzile noi, am căutat să găsim nume corespunzătoare, care să vorbească despre cultura românească. Nomenclatura era militarizată, politizată, ideologizată.” Din Consiliul care trebuia să aprobe denumirile propuse făceau parte şi persoane care şi-ar fi dorit să se păstreze denumirile vechi ruseşti legate de “eliberatorii ruşi, generali, revoluţionari de la la 1917”. Lingvistul dă exemplul Strada Pavlika Morozvka, “un pionier care şi-a trădat tatăl pentru că nu acceptase mişcarea revoluţionară”.



Primarul a reuşit să găsească pârghiile prin care să-i convingă pe consilierii opozanţi să aprobe noile denumiri şi “săptămână cu săptămână, lună cu lună, an cu an s-a schimbat fizionomia Chişinăului”. Aşa, Str. Kolhoznaia a devenit Fantalului (primul izvor al Chişinăului), iar Karla Marcsa – Miron Costin. După aprobare, numele erau publicate şi se inscripţionau plăcuţe care erau puse pe străzi.

În 1993, când acest proces a luat sfârşit, procentul de denumiri ruseşti/româneşti era inversat. A fost păstrat numele străzii Puşkin, de exemplu, pentru că acesta a fost un scriitor recunoscut. Au dispărut denumirile legate de Siberia dintr-un cartier aflat în sud-vestul oraşului. “Prin anii ’50 fuseseră aduşi din Siberia specialişti în industrie şi vinificaţie, chipurile să ne înveţe şi pe noi. Lor li s-au dat case în acea zonă şi de aici «Novosibirskaia», «Omskaia», «Amurskaia».”





GREIERAŞII. Bulevardul Lenin a fost botezat “Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Ştefan este poate cel mai important simbol aici, existând şi o statuie a domnitorului în Piaţa Marii Adunări. El este reprezentat şi pe covoarele făcute la Ungheni şi care stau la loc de cinste pe pereţii instituţiilor din Republica Moldova.

Domnul Eremia spune că, atunci când au venit din nou comuniştii la putere, “au încercat să ciupească din nomenclatura nouă şi să revină la cea veche, dar nu le-a reuşit. Erau foarte înrăiţi, foarte agresivi. Li s-a spus că atunci când vor apărea străzi noi le vom da denumirile pe care le vor ei, legate de generali şi partizani. Strada Komunisticeskaia, tare vroiau să revenim la ea!”. El îşi aminteşte şi câteva întâmplări amuzante legate de aceste nume. “Au tradus atunci, în ’40, «Fierarilor» în «Kuznecinaia», dar la retranslare ea a devenit «Greieraşilor», pentru că există în rusă un cuvânt apropiat, «kuznecik», care înseamnă «greiere». O stradă care se numea până în ’40 «Bucureşti» a devenit «Iskra», adică «scânteie». Unul din Comitetul Central a făcut scandal: «Aveţi în vedere ziarul românesc Scânteia?».”



Români iluştri ca George Bacovia, Nicolae Bălcescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Dinu

Lipatti, Ciprian Porumbescu au dat nume străzilor, dar şi unor instituţii. Există în Chişinău liceele “Vasile Alecsandri”, “Gheroghe Asachi”, “Mircea Eliade”, “Spiru Haret”, bibliotecile “Onisifor Ghibu” şi “Ion Creangă”, Centrul Academic “Mihai Eminescu”, iar la Tiraspol – Liceul “Lucian Blaga”. S-a construit statuia lui Eminescu în faţa Teatrului “Mihai Eminescu” şi s-au adăugat busturi noi pe Aleea Clasicilor, care a început să fie amenajată prin 1955, când a fost un “dezgheţ” şi au început şi să fie editaţi clasicii.





INTEROGATORIU. Anatol Eremia admite că există un război la nivelul simbolurile şi aduce un argument în sprijinul acestei idei. El îşi aminteşte că acum vreo patru ani câţiva ruşi din Chişinău au aruncat cu materiale inflamabile în Casa Limbii Române. Pentru a-i încurca pe oameni, “tinerii comsomolişti scoteau tăbliţele şi le mutau pe alte străzi”. Busturile scriitorilor români de pe Aleea Scriitorilor dispăreau şi erau găsite prin tufişuri. El crede că vinovaţii sunt cei din organizaţiile “Naşi” (“Ai noştri”) şi “Molodaia Gvardia” (“Garda Tânără”), mişcări făcute după modelul celor din Moscova.

Imediat ce lingvistul a publicat o primă ediţie a “Ghidului străzilor”, în care se prezentau vechile şi noile denumiri, procuratura i-a trimis o invitaţie la interogatoriu. “Cred că era chiar procurorul al doilea al oraşului cel care îmi punea întrebări. Mi-a pus pe masă mai mult plângeri venite de la diverşi cetăţeni, cum că eu personal am schimbat numele străzilor din proprie iniţiativă. Comuniştii m-au beştelit în ziarul lor că sunt român şi vorbesc româneşte.”

Revenirea la denumirile dinainte de 1940 a fost ca o recunoaştere a identităţii lingvistice a românilor şi moldovenilor. Pentru că la un miting a avut curajul să vorbească despre această identitate, Anatol Eremia a fost anchetat şi acţionat în judecată. “Noi vă judecăm după legile noastre, nu după cele europene”, i-au replicat magistraţii atunci când a invocat dreptul oricărei persoane de a-şi spune opinia. A primit o amendă mică, de 300 de lei, dar din principiu a făcut apel la CEDO şi aşteaptă deliberarea acestei instituţii.






Piotr=Petru

“Ioan Botezătoru al străzilor” a devenit apoi şi “Patriarhul numelor de localităţi”. Lingvistul îşi aminteşte cum a fost chemat împreună cu alţi oameni de ştiinţă de preşedintele Snegur, care le-a zis: “Băieţi, să facem regulă în denumirile de localităţi”. În literatură se ajunsese la un paradox: scriitorii foloseau limba română, dar denumiri rusificate. Orheiul era Orgheiev, Soroca – Sorochi, Floreşti – Floreştî. Sufixele “-eşti” şi “-ieni” folosite în partea dreaptă a Prutului apăreau în stânga ca “-eştî” şi “-ianî”. “Erau folosite aşa pentru a înstrăina acest teritoriu de obiceiurile pământului şi sub aspect onomastic”. Nu numai străzile şi localităţile fuseseră atinse de aripa limbii ruse, ci şi numele oamenilor. Rotaru devenise Rotarev, Spînu – Spînev, Ion – Ivan, Petru – Piotr. Dar dacă primele au trecut prin parlament pentru a fi aprobate, cu numele de oameni e mai complicat. Nu există o lege prin care ele să revină la forma iniţială, iar ca să-ţi schimbi din proprie iniţiativă numele, trebuie să plăteşti, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Cei care apar în certificatul de naştere “Petru” şi pe paşaport “Piotr” trec pe la Comisia de terminologie, care le eliberează un act care certifică faptul că “Petru=Piotr”.

Scriitori şi istorici de cele două părţi ale Prutului au fost preocupaţi de problema Basarabiei; o parte dintre ei au scris implicat, deplângând suferinţele celor care, români fiind, nu pot vorbi şi scrie româneşte. Alţii, precum Onisifor Ghibu, observă cu obiectivitate faptul că boierimea română acceptase că e în interesul ei să rămână sub ocrotirea Rusiei.





Constantin Stere şi-a scris romanul plimbându-se, dar sigur nu acesta este motivul pentru care criticii îl consideră o nerealizare din punct de vedere estetic. Formula memorialistică s-ar fi potrivit mult mai bine decât cea romanescă, având în vedere tema – “ostracizarea originară prin destin”, după cum sugerează criticul Zigu Ornea. Stere îşi povesteşte viaţa sa de basarabean care a ales să-şi părăsească o patrie pentru alta. În primul volum al romanului “În preajma Revoluţiei”, autorul prezintă o imagine a boierimii basarabene de la 1860, care trăieşte un proces de degradare. Româneşte se vorbea doar la reuniunile familiale; limba rusă era obligatorie şi cine voia să promoveze profesional trebuia să se supună acestei reguli. Procesul de deznaţionalizare forţată e dureros; mai dureros încă în conştiinţa autorului e faptul că mai nimeni nu simţea nevoia rezistenţei. Scriitorul observă că ruşii ocupă “vârfurile piramidei sociale”, ceea ce contribuie la izolarea boierilor moldoveni departe de centrele culturale, pe moşiile lor. Singura forţă de rezistenţă latentă era ţărănimea, care continua să trăiască după datina din vechime, româneşte. Scena botezului arată exact starea de fapt: “Conu Petrache Bârsianu din Baroseni, uitându-şi fumurile de mareşal al nobilimii din împărăţia rusă, porunci deodată: «Bre, Lemeş, frate!

Zi-ne o doină moldovenească... ştii ca cio-câr-lia». Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălţi (n.r. – Lemeş). Lungi decenii, numai prin el putea răzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare şi romanţele din dorul, dar şi poeziile lui Alecsandri... Lemeş se topea în oftate triluri, dar porni şi un cântec «subversiv»: «Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim.../ Vorbiţi, scrieţi româneşte/ Pentru Dumnezeu...// Eu pe-o vorbă românească/ Sufletul mi-aş da.../ Iar pe una... franţuzească/ Zău, nici o para!»“.





“UN STAT INDIFERENT”. În articolele eminesciene scrise în perioada februarie-octombrie 1878 şi adunate de Mihai Cimpoi în cartea “Basarabia” (Editura “Verba”, 1991), poetul demonstrează cu argumente morale şi istorice apartenenţa de drept a Basarabiei la Moldova. “Dacă Bucovinei, şi mai cu seamă Maramureşului, Eminescu atribuia o origine fabuloasă, de patria primă a daco-românilor, de matrice a descălecătorilor de ţară, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică”, crede criticul Mihai Cimpoi. Probabil, articolele îi sunt prilejuite lui Eminescu de semnarea Tratatelor de la San Stefano şi de la Berlin, prin care sudul Basarabiei revenea Rusiei. Jurnalistul arată într-un articol de la 14 februarie importanţa acelui pământ: “România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea”. În articolul din ziua următoare, el arată că “Basarabia a fost a boastră din veacul al XIV-lea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei basarabilor”. Mircea cel Bătrân îşi întinsese domnia până la Nistru, deci adevăratul posesor al Basarabiei este Ţara Românească.





POLEMICI. Într-un articol datat 22 februarie, Eminescu observă că “românii sunt în majoritate absolută în Basarabia noastră, şi străinii sunt colonizaţi de Rusia de la 1812 încoace”. La 7 aprilie, el remarcă o inadvertenţă în ceea ce priveşte Tratatul de la San Stefano: “Se stabileşte principiul că Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sântem în drept de a o ceda sau, a n-o ceda. Ne hotărâm a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin”. În august porneşte o polemică cu ziarul Românul, al liberalilor aflaţi atunci la guvernare: “Scriitorii Românului nu cred ei singuri ceea ce spun când susţin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului şi Cahulului nu-i decât o rectificare de fruntarii”. La 16 septembrie, deschiderea lucrărilor parlamentare legate de problema Basarabiei îl fac pe Eminescu să scrie: “Astăzi se deschide Adunarea din dealul Mitropoliei. Guvernul... deşi pregeta a-şi aduna deputaţii săi ocupaţi cu interesele lor private, se vede totuşi silit a apela la patriotismul lor şi a-i convoca, deci iată că toţi şi-au părăsit interesele, unul stosul, altul proslăvirea zeului Bacchus, moşiile pe cari nu le au şi tacurile de biliard, pentru a se aduna şi a dezbate interese grave”. El îl acuză pe C.A. Rosetti că renunţă la cele trei judeţe din sudul Basarabiei fără nici un pic de remuşcare.





TĂCEREA PRESEI. Poetul înfierează indiferenţa şi incompetenţa deputaţilor: “O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăţia, samsarii moşiilor statului, pamfletari fără să ştie alfabetul cum se cade, plagiatori neruşinaţi, oameni cu nume şi cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de ştiinţă, patrioţi – capulzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a ştiut mai bine para dispoziţiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenţei sale proprii asupra cedării a trei ţinuturi...”. Eminescu reproşează unui “guvern anihilat” că a dat Basarabia, iar presei tăcerea în ceea ce priveşte acest subiect: “Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic pe care-l arată ziaristica pentru regiuni îndepărtate, unele pentru Bosnia şi Herţegovina, altele pentru Afganistan şi pentru îndrăzneţul Sir-Ali, încât, urmându-se acest metod de a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa Centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanţa lor pierderea unei bucăţi din pământul patriei”. El crede că presa ar fi trebuit să-i informeze pe români despre soarta ce-i va aştepta pe “fraţii din Basarabia cedată”, pentru a le trezi “instinctul de conservare şi bărbăţie”.





ROMÂNEŞTE ÎN BISERICI. Problema pământului de dincolo de Prut l-a preocupat şi pe Nicolae Iorga, care a publicat “Pagini despre Basarabia de astăzi” în 1912. El vorbeşte despre preoţii “moldoveni”, care şi-ar dori să citească în româneşte, dacă “s-ar găsi cine să le trimită cărţi”. În altă parte notează că preoţimea română din Basarabia şi-a deschis “tipografie de limbă moldovenească” şi aduce tribut scriitorilor născuţi în Basarabia: Alexandru Donici, Alecu Russo, B.P. Hasdeu, deplângând dispariţia lor. “Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de la sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se citea Cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile Cazanii. Apoi, sub vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întuneric adânc s-a întins peste suflete.”





RADIOGRAFIE OBIECTIVĂ. Într-o carte publicată în 1926 la Cluj – “De la Basarabia rusească la Basarabia românească” – Onisifor Ghibu mărturiseşte că problema românismului de peste Prut îl preocupă “de mai bine de 20 de ani”. El consideră că problema Basarabiei constituie “un capitol organic din străduinţele bimilenare ale gintei latine de a se menţine şi afirma ca factor de cultură vest-europeană la porţile Orientului zbuciumat de o mentalitate aparte”. Radiografia pe care o face Ghibu este una lucidă; el observă fără sentimentalisme urmele lăsate de convieţuirea îndelungată cu ruşii, “dacă nu în sufletul poporului basarabean, dar în acela al multor conducători ai lui”, ideile şi metodele care “au împiedicat consolidarea Basarabiei în cadrul noii patrii unitare”. În Basarabia de după 1840, boierimea simţise că e în interesul ei să rămână sub ocrotirea Rusiei, percepând tot mai puţin nevoia să păstreze legătura cu Iaşiul. “Că n-aveau şcoli şi câte erau – în ruseşte, nu-i supăra, din simplul motiv că şcoala la ei nu avusese nici o tradiţie.”





ACUZE. Ghibu nu-l iartă nici pe Hasdeu, care venise de peste Prut în România, reproşându-i că “n-a dus niciodată în discuţie chestiunea românismului de peste Prut în forme concrete”. Aceeaşi era şi situaţia filosofului Conta, care “n-a lucrat nici el nimic pentru ţara lui naturală”. Scriitorul afirmă fără rezerve că moldovenii singuri şi-au abandonat limba şi alfabetul; nu scapă de înfierare nici Alexe Mateevici, “pe care istoria literară română mai nouă îl prezintă ca pe un precursor al unirii Basarabiei, dar care totuşi n-a fost altceva decât un refuz tipic al concepţiei pur «moldoveneşti» (nu româneşti)”. După ce analizează diferite aspecte ale vieţii de peste Prut, Ghibu concluzionează: “Un fapt este mai presus de discuţie: graţie voinţei exprimate liber de înşişi reprezentanţii fiilor ei, Basarabia face parte, de opt ani încoace, din statul român”.





CALIDOR. Paul Goma şi-a descris sentimentele de iubire profundă pentru patria în care s-a născut într-o carte numită “Din Calidor”, apărută la Editura Albatros în 1990. “Calidor” e explicat, într-o etimologie a iubirii, ca venind de la grecescul “Kali” (“frumos”) şi românescul “dor”, “dorul cântat, dorul oftat între Nistru şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ţinut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din calidor), cu privirea împăienjenită de jale, caţi încolo, înspre Asfinţit, unde bănuieşti Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jumătate din Ţara Moldovei şi-au botezat-o: Basarabia...” Mai departe povesteşte cum, din cauza ataşamentului faţă de casa din Mana, tatăl său a refuzat multă vreme să părăsească satul natal pentru a se refugia dincoace de Prut. El dă o posibilă explicaţie pentru un fapt remarcat şi de Onisifor Ghibu: împăcarea prea uşoară cu ideea ocupaţiei ruseşti. Un ţăran, personaj căruia tatăl lui Paul Goma îi dă dreptate, povesteşte cum nu se înţelegea deloc cu administraţia românească: “România Mare, în loc să ne trimită luminători, ne trimite «ostrovari». Na, c-amu şi România-i ţară mare, co colonii şi Sibiria ei, aici ni-i trimete pe toţi tâlharii, trântorii, prinşii cu mâţa-n sac la ei, în Regat”. Tatăl crede că acesta e motivul pentru care în multe case vedeai “între icoane portretul ţarului...”. Din cuvintele mamei reiese ura faţă de ocupanţi: “Am stat sub Ruşi abia o sută de ani – şi uite cum ne-au dat înapoi cu trei sute de ani... Pe noi Ruşii nu ne-or pus în furci, nu ne-au tras pe roată, dar ne-au interzis şcoala în româneşte... nu ne-au lăsat să avem societăţi culturale, nici biblioteci, nici tipografii în limba noastră”.



Constantin Stere observă că ruşii ocupă posturile de conducere, în detrimentul boierilor băştinaşi. Ţăranii singuri continuă să trăiască româneşte. Eminescu blamează guvernul român pentru uşurinţa cu care cedează cele trei judeţe basarabene ruşilor. Paul Goma suferă în fiecare rând desprinderea de ţara-mamă. Problema Basarabiei este şi astăzi la fel de complexă şi de delicată ca în urmă cu 100 de ani.






Îndiferenţă

“Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic pe care-l arată ziaristica pentru regiuni îndepărtate, unele pentru Bosnia şi Herţegovina, altele pentru Afganistan şi pentru îndrăzneţul Sir-Ali, încât, urmându-se acest metod de a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa Centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanţa lor pierderea unei bucăţi din pământul patriei”

Mihai Eminescu,într-un articol din 1878


Cântec

“Conu Petrache Bârsianu din Baroseni porunci deodată: «Bre, Lemeş, frate! Zi-ne o doină moldovenească... ştii ca cio-câr-lia». Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălţi (n.r. – Lemeş). Lungi decenii, numai prin el putea răzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare şi romanţele din dorul, dar şi poeziile lui Alecsandri... Lemeş se topea în oftate triluri, dar porni şi un cântec «subversiv»: «Eu pe-o vorbă românească/ Sufletul mi-aş da.../ Iar pe una... franţuzească/ Zău, nici o para!»“

* Constantin Stere”În preajma Revoluţiei”


Românul din Cerepcău

Constantin Stere se stabileşte în România în 1892, când avea 28 de ani. Tatăl său fusese unul dintre marii latifundiari ai Basarabiei. Stere a făcut liceul la Chişinău; s-a lăsat sedus de ideile marxiste şi, din cauza faptului că a intrat într-o reţea care introducea tipărituri revoluţionare în ţară, este prins de autorităţi şi trimis pentru zece ani în Siberia. În timp ce făcea contrabandă, i-au picat în mână trei cărţi în româneşte; acesta e începutul trezirii conştiinţei de român. În 1892 este eliberat şi se întoarce în Cerepcăul natal; în acelaşi an se stabileşte la Iaşi, iar trei ani mai târziu obţine cetăţenia română. “A iniţiat în «Viaţa Românească» corespondenţe din mai multe ţinuturi locuite de români (inclusiv din Basarabia), informând publicul regăţean despre lupta românilor oprimaţi de stăpâniri străine”, spune Zigu Ornea în prefaţa romanului lui Stere “În preajma Revoluţiei”, reeditat de abia în 1991, la “Cartea Românească” (ultima editare data din 1936).


Fondatorul de ziare

Onisifor Ghibu s-a născut în 1883 în comuna Sălişte, judeţul Sibiu. A studiat la Institutul teologic din Sibiu, apoi la Universităţile din Bucureşti, Budapesta, Strasbourg şi Jena. “A desfăşurat o susţinută activitate politică şi culturală, militând pentru făurirea statului naţional român unitar, îndeosebi prin ziarele fondate de el la Chişinău: Tribuna, Şcoala Moldovenească, Ardealul în Basarabia”, conform “Dicţionarului teologilor români”.

Başcanul de la Comrat,Mihail Formuzal, afirmă că fiecare găgăuz ştie că Voronin a promis regiunii autonome aceeaşi reglementare juridică cu cea a transnistrenilor. Într-un interviu acordat în exclusivitate reporterilor Jurnalului Naţional, liderul găgăuz declară că poporul său nu va accepta un statut la un nivel “mai jos” decât statutul pe care îl va obţine Transnistria în urma negocierilor cu Republica Moldova.

Jurnalul Naţional: Ce reproşaţi administraţiei de la Chişinău?
Mihail Formuzal: Noi am vrut să colaborăm cu ei, noi am vrut să dăm ajutor Chişinăului, dar ei nu au vrut...


Jurnalul Naţional: Există o formaţiune politică la Chişinău cu care aveţi interese convergente?
Mihail Formuzal:Partidele de la Chişinău îşi schimbă foarte des orientările şi e foarte greu să te adaptezi la fiecare schimbare. La început au vrut să dezvolte relaţiile cu Rusia, pe urmă cu Europa şi cu Statele Unite, apoi din nou cu Rusia... Iar noi nu dorim să mergem pe orientările lor. Noi vrem ca Moldova să fie un stat dezvoltat în plan democratic, un stat unde să fie respectate drepturile omului, să fie respectată libertatea cuvântului – şi s-a făcut foarte mult în acest domeniu în ultima jumătate de an.
Buget pentru găgăuzi

Jurnalul Naţional: Din ce fonduri se finanţează regiunea?
Mihail Formuzal:Republica Moldova adună bani la buget în principal din sectorul vamal, aproximativ 6 miliarde de lei moldoveneşti. Cetăţenii găgăuzi reprezintă 4,5 procente din populaţie. Partea Găgăuziei e de 270 milioane lei, în schimb noi primim doar 65 de milioane de la buget. Bugetul nostru local este de 192 de milioane de lei moldoveneşti, cam 70 de milioane de dolari. Noi înţelegem că există sarcini comune, de stat, cum ar fi judecătoria, vama, sănătatea, învăţământul. Desigur, noi nu pretindem aceşti bani, însă, în acelaşi timp, nu dorim să se spună că ei ne hrănesc pe noi, găgăuzii. Politicienii care au spus că centrul Moldovei hrăneşte Găgăuzia nu au dreptate. Volumul produselor la hectar din agricultură este la noi de două ori mai mare decât în Moldova întreagă. Însă noi nu ne lăudăm cu acest fapt. Este o ţară în care fiecare regiune trebuie să fie la fel. Găgăuzia are trei oraşe şi o parte din bani trebuie transferaţi la sate.


Jurnalul Naţional: Ce populaţie are Găgăuzia?
Mihail Formuzal:Aproximativ 155.000 de locuitori.


Jurnalul Naţional: Se vorbeşte despre federalizarea Transnistriei şi Găgăuziei pentru a asigura o enclavă rusească în regiune.
Mihail Formuzal:Noi vrem ca Moldova să fie un stat unit, ca procedura unirii Moldovei cu Transnistria să aibă loc. Cum va avea loc această unire va decide Guvernul Republicii Moldova. Dacă va fi un stat cu autonomie, nici o problemă, Găgăuzia nu va fi implicată. Noi respectăm înţelegerile care au fost atinse mai înainte. Dar, dacă în procesul desfăşurării negocierilor Transnistria va primi un statut de Federaţie, eu voi face tot posibilul ca Găgăuzia să primească acelaşi statut. Cu atât mai mult cu cât şeful statului, Vladimir Voronin, a declarat că Găgăuzia nu va primi un statut la un nivel mai jos decât cel al Transnistriei. Toţi găgăuzii ştiu că acestea sunt vorbele preşedintelui Voronin. Deci oricare va fi statutul Transnistriei, acelaşi va fi şi cel al Găgăuziei, aşa dorim şi asta vom încerca să obţinem. După toate normele juridice internaţionale, Găgăuzia are mai multe drepturi decât Transnistria, pentru că Găgăuzia este o regiune locuită majoritar de găgăuzi, iar în Transnistria populaţia este mult mai amestecată, acolo locuiesc şi ruşi, şi ucraineni, şi moldoveni.


Jurnalul Naţional: Sunteţi un popor de etnie turcă. Care sunt relaţiile cu Turcia?
Mihail Formuzal:Avem relaţii foarte bune, nu avem nici o problemă. Turcii ne-au ajutat foarte mult şi apreciem ajutorul lor. Ne ajută prin investiţii şi ajutoare umanitare. Ne-au ajutat la construirea apeductelor, de exemplu. Noi vrem să avem relaţii de prietenie cu toată lumea, cu toţi vecinii, inclusiv cu România.
Suntem un popor mic, un grup etnic, nu vrem să complicăm lucrurile. Suntem interesaţi de dezvoltarea unor afaceri normale. Cu 15 ani în urmă, condiţiile în România au fost puţin mai sus decât în Moldova, dar în ziua de azi România întrece cu mult Moldova. Noi suntem interesaţi să avem afaceri regionale. Vrem să colaborăm în domeniul economic, în educaţie şi cultură. Pentru investitorii din România care vor să facă aici investiţii mai mari de 250.000 de euro, avem un program cu garanţie de apărare a investiţiilor, prin care îi scutim timp de cinci ani de toate taxele, inclusiv de impozit.


Jurnalul Naţional: Care este situaţia presei în Găgăuzia?
Mihail Formuzal:Avem o televiziune unde fiecare vorbeşte ce vrea, iar colectivul redacţional al ziarelor, la fel, scrie fiecare ce vrea. Nu putem dicta noi ce informaţie să dea fiecare. Dacă mi-aş dori ca presa să scrie ce vreau eu, atunci trebuie să îi plătesc pe cei care scriu, iar eu am nevoie de banii aceştia pentru şcoli, pentru drumuri etc. Cu câţiva ani în urmă, ziarele din Găgăuzia şi din Moldova erau la fel ca ziarele care existau în timpul URSS-ului. Acum avem ziare libere, un post de radio şi un post televiziune libere şi nimeni nu-i urmăreşte pe reprezentanţii lor. Au trecut alegerile locale şi ele s-au desfăşurat cu respectarea tuturor normelor democratice, nu am auzit pe nimeni să se plângă.


Jurnalul Naţional: S-a vorbit despre descoperirea unui important zăcământ de petrol pe teritoriul Găgăuziei. Vă gândiţi că aţi putea deveni o miză importantă în disputa regională?
Mihail Formuzal:În acest caz, noi demonstrăm respectul nostru faţă de conducerea centrală. Eu nu aş vrea ca oamenii din republică să creadă că din această cauză Găgăuzia este o regiune care nu vrea altceva decât să îşi strice relaţiile cu Moldova. Ba din contră. Noi putem să mergem să extragem acest zăcământ şi singuri, însă nu facem aceasta din respect pentru conducerea de la Chişinău. Dacă însă conducerea statului nu vrea să prospecteze aceste zăcăminte, pentru noi acesta va fi un semnal. Dar noi nu vrem să grăbim exploatarea acestor zăcăminte. Sunt încă rezerve locale în sectorul agriculturii, în domeniul reciclării produselor, care nu au fost folosite încă. În Găgăuzia sunt trei oraşe care se pot autosusţine şi care dau bani la stat. Dacă va începe polemica “cine pe cine hrăneşte”, vom aduce ţara la faliment şi vom destrăma acest stat. De aceea prefer să evit această discuţie.


Jurnalul Naţional: În anii ’90, în perioada conflictului găgăuzilor cu moldovenii, pe teritoriul autonom de acum au fost aduse foarte multe arme. Potrivit unor date neoficiale, aici există cel mai mare număr de arme din Republica Moldova aflat în posesia civililor.
Mihail Formuzal:Da (râde). Atât în Găgăuzia, cât şi în Moldova există suficient armament, dar oamenii sunt paşnici.


Unitatea Teritorială Autonomă
În anul 1988, pe teritoriul RSS Moldoveneşti s-a format mişcarea separatistă cunoscută sub numele de “Poporul Găgăuz”. În 1990, în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga şi Vulcăneşti se proclamă aşa-numita Republica Găgăuză (Găgăuz -Yeri), însă Guvernul moldovenesc a anulat această declaraţie pe considerente de neconstituţionalitate. În 1994, administraţia de la Chişinău a recunoscut autonomia teritorială a Găgăuziei. Găgăuz - Yeri are centrul administrativ în oraşul Comrat şi numără în total circa 30 de localităţi în care limbile oficiale sunt rusa, găgăuza şi moldoveneasca. Şeful găgăuz face parte din Guvernul Moldovei şi a fost ales prin vot, pentru patru ani. Din decembrie 2006, această funcţie este deţinută de Mihail Formuzal. El a absolvit în 1983 şcoala militară şi până în 1994 a făcut parte din armata activă, în mai multe funcţii de conducere. Din 1999 a devenit primar al oraşului Ciadîr – Lunga, funcţie pe care a deţinut-o până în 2006.


Egalitate!
“Noi vrem ca Moldova să fie un stat unit, ca procedura unirii Moldovei cu Transnistria să aibă loc. Cum va avea loc această unire va decide Guvernul Republicii Moldova.Dacă va fi un stat cu autonomie, nici o problemă, Găgăuzia nu va fi implicată. Noi respectăm înţelegerile care au fost atinse mai înainte. Dar, dacă în procesul desfăşurării negocierilor Transnistria va primi un statut de Federaţie, eu voi face tot posibilul ca Găgăuzia să primească acelaşi statut”
Mihail Formuzal,başcanul Găgăuziei

La nici 20 de kilometri de Chişinău, moldovenii se adună în staţiunea Vadul lui Vodă pentru o distracţie pe cinste. Asta spun ei atunci când se scaldă doar pe jumătatea dreaptă a Nistrului. O barieră nevăzută îi opreşte să înoate mai departe, înspre malul transnistrean.


Republica Moldova e frântă între două ape. Durerea din partea Prutului s-a închis cu anii, cicatrizându-se în resemnare. De partea cealaltă, Nistrul încă păstrează vie amintirea pământului pierdut. La Vadul lui Vodă, un fel de litoral situat la 20 km de Chişinău, deşi Transnistria pare a se lipi confortabil de Moldova printr-o zi de scăldat cu soare plin, Nistrul desparte, mai aprig parcă, stânga de dreapta. Se simte în aer o barieră nevăzută, o barieră trasă pe mijlocul apei într-un mod nescris, nerostit, dar existent. La Vadul lui Vodă, Nistrul se împarte în două, pe linie orizontală.


SUB POD, DE PARTEA DREAPTĂ. Vadul lui Vodă nu e numai o porţiune de şase kilometri de staţiune balneoclimaterică de pe malul drept al Nistrului, ci e deopotrivă unul dintre principalele puncte de frontieră care despart Moldova de Republica Separatistă Transnistreană. În acest spaţiu, destul de îndepărtat de staţiunea în sine, la temelia podului, contrastul dintre viu şi mort te izbeşte.
Pe malul moldovenesc, familii întregi se scaldă, fără însă a depăşi bariera invizibilă. De regulă înoată cam cinci metri de la mal, iar pentru cei mai curajoşi o plută pe spate se limitează la jumătatea drumului. De acolo parcă şi aerul miroase a praf de puşcă. La bordul vaporului izolat, o familie îşi ia prânzul, conversându-se pe ruseşte. Din când în când privirile le sunt aţintite dincolo, de unde se mai aud râsete de copii. Prinşi c-o frânghie groasă de un copac, puştii transnistreni plonjează în apă. E imposibil să te chinuieşti să le faci cu mâna în semn de salut, ei nu-ţi răspund oricum.


CU RUTIERA, LA PLAJĂ. În partea opusă, ocolind punctul de frontieră, la vreo doi kilometri distanţă, printr-o pădure stufoasă, zeci de maşini şi rutiere se-ndreaptă înspre staţiunea adevărată. Mai toate cu numere de Chişinău, căci la Vadul lui Vodă distracţia îşi spune cuvântul mai ceva ca pe litoralul Mării Negre. Moldovenii ştiu să petreacă un sejur mai abitir decât noi, şi totuşi e imposibil să nu te gândeşti cum se îmbină aici sărăcia lucie cu opulenţa. Oameni coborâţi din rutiera prăfuită îşi fac intrarea modestă, oprindu-se la vânzătorul de seminţe. Femei simple, cu batic şi fuste cloş trec, uitându-se cu mirare la frumuseţile ce li se deschid în faţa ochilor. Pentru ele e un havuz de care se bucură departe de satul lăsat în urmă. Un sat, ca mai toate, pustiu, sărac şi prăfuit. Navetiştii umili se pierd în peisaj printre proprietarii de maşini scumpe, postate în parcarea cu plată ca să se încălzească la soare. Ei trec mai mereu degajat, într-un relax firesc al banului, şi se opresc în zona restaurantelor pentru o masă copioasă, neapărat cu mumulei şi ciorbă de soreancă.


UN TOBOGAN, O PUŞCĂ ŞI-UN ULIU. Prima oprire, după ce şi-au stăpânit setea şi foamea, e neapărat adrenalina toboganului cu apă. Bărbaţi vânjoşi, copii năbădăioşi şi câteva tinere temerare se înscriu la coadă pentru un salt spastic. Curioşii se adună într-o mare de râsete atunci când vreun Hercule ajunge vătămat în bazinul de jos, cu mâinile şi picioarele aruncate anapoda şi nefiresc în părţi opuse ale corpului. După vreo câteva porţii de senzaţie, atât cât permite buzunarul fiecăruia, distracţia se mută în cortul de culoarea camuflajului, unde doar voinicii îşi exersează talentul în arta mânuirii puştii. O tragere e doi lei moldoveneşti şi ca să nu-l superi pe domnul plin de muşchi care-ţi oferă un Kalaşnikov miniatural ar fi bine să te opreşti atunci când el îţi spune că ai terminat tragerea la ţintă pe azi. Altminteri ajungi păţit şi deposedat de 120 de lei dacă insişti să dobori toate cutiile de bere Chişinău, singurele aparente, potenţiale, targeturi.

Doi băieţi încearcă de zor să momească trecătorii cu o poză la minut. Nu e o poză obişnuită, cu urşi şi animale împăiate. Afacerea lor e colorată, vie. Încă de dimineaţă, un şarpe se încolăceşte peste gâtul şi braţele unuia dintre pozari. Mai apoi, celălalt încearcă din răsputeri să-i convingă pe curioşi că uliul cel cuminte sprijinit de-un băţ nu-şi va înfoia aripile năbădăioase. Iguana e molcomă, se plimbă, desenând un cerc, pe masa de expunere. Singurul succes se atribuie iepurilor chinuiţi pe căldură în braţele celor doritori de amintiri. Îmbulzeala cea mare e fără îndoială în apă. Aici toţi îşi permit să se răcorească de-adevăratelea. Extrasenzaţiile sunt evident pe bani, şi nu puţini, altminteri doar cei avuţi îşi permit să se bucure de ele. Astfel, o plimbare de cinci minute cu ski-jet-ul costă 300 de lei, cât jumătate din pensia unui moldovean de rând. Cu toate astea, rezervările sunt făcute de dimineaţă şi pentru aventurieri plimbarea în sine se desfăşoară pe mijlocul râului, pe o distanţă de un kilometru.


PE VAPOR, CU SPATELE ÎNTORS. Pe acelaşi traseu, de data asta mai pământean la preţ, doar 30 de lei moldoveneşti, poţi călători cu vaporul. 80 de minute dus şi întors pe Nistru în jos până în sat, la Vadul lui Vodă. O călătorie extrem de sigură mai ales atunci când e Serghei căpitan. El se înţelege bine cu toţi, ruşi, români, moldoveni, transnistreni, şi întotdeauna îi salută pe cei de pe malul stâng care se plimbă la rândul lor, pe jumătatea cealaltă de apă, în vaporaşe cu motor. Serghei ştie puţintel româneşte, zice că a condus vapoare la viaţa lui acolo, prin Ucraina, de unde se trage. În România a fost anul trecut, chiar la Bucureşti, pe când încă mai cânta într-o formaţie de rock. Dar s-a lăsat de meseria asta, mai ales pe timp de vară, când banul iese pe vapor. Împreună cu Misha, un rus care vorbeşte o română mai curată decât un moldovean, asigură bunul mers al turului pe Nistru. Misha s-a însurat de câţiva ani cu o moldoveancă şi zice că limba română e cea adevărată, şi la “Rusia n-am mers de fel”. Pe vasul celor doi “căpitani”, Tamara face naveta zilnic, din staţiune în sat. Nu a fost niciodată în România, dar gândul îi trezeşte nostalgii. Sora e căsătorită la Cluj şi n-a mai venit de ceva vreme pe la ei, cât despre o vizită în România nici nu se pune în discuţie. De ce să mă duc? Mi-e drag când vin ei, dar ei nu mă cheamă niciodată!” Şi, mai apoi, zice Tamara, în România e scump, “trăiţi şi voi mai bine, dar noi aici avem ce ne trebe”. Mai puţin malul stâng la care nici n-a privit, a întors doar spatele, tăcut.
Malul lui Ştefan

În cronicile istorice, localitatea Vadul lui Vodă este pomenită pentru prima dată în 1432. Oştenii lui Ştefan cel Mare, avântaţi în luptă, au găsit un vad şi trecând Nistrul repurtaseră o victorie spectaculoasă asupra turcilor. Din ordinul lui Ştefan-Vodă, triumful a fost sărbătorit copios pe malul Nistrului, tot atunci s-a pus temelia localităţii ce poartă numele domnitorului. În anul 1940, în Vadul lui Vodă erau 87 de gospodării în care locuiau 984 de oameni preocupaţi de agricultură, pescuit şi comerţ.
O localitate rurală obişnuită, cu populaţie sumară, infrastructură şi economie mai mult decât modeste. Atâta doar, că beneficia de un mediu natural pitoresc şi benefic sănătăţii, o îmbinare irepetabilă dintre râu, coline şi pădure. Anume aceasta avea să joace un rol primordial în constituirea localităţii ca oraş în perioada postbelică. Astăzi este cea mai cunoscută staţiune balneoclimaterică din Republica Moldova, anual venind aici sute de turişti români, ruşi, ucraineni.

La Tartaul, în Raionul Cantemir din sudul Republicii Moldova, oamenii fac pâinea în casă pentru a economisi banii. Pentru a trece mai uşor prin sărăcie, românii din sat îşi calculează şi folosesc fiecare firicel de făină, fiecare sâmbure de caisă şi tot ce mai au prin ogradă. Nimic nu se pierde. Totul se foloseşte.


Satul Tartaul nu se deosebeşte foarte mult de cele moldoveneşti din dreapta Prutului. Şi în România am întâlnit localităţi la fel de sărace, dar la Tartaul ne-au impresionat oamenii liniştiţi şi gospodari care s-au resemnat cu situaţia lor şi încearcă să supravieţuiască din ce au. Nu i-am găsit la cârciumă, ci la muncă. Fiecare la el în ogradă făcea câte ceva. Cârciuma sărăcăcioasă din centrul satului, cu numai trei mese mici şi scaune scorojite, nu mirosea nici a bere, nici a ţigări. Iar înăuntru, la amiază, erau doar trei fete venite în vizită la vânzătoare. Nici o manea, nici vreun alt zgomot prin tot satul. Doar câţiva mâncători de seminţe, care aveau grijă să nu arunce cojile pe jos. “Răsărita” (seminţele de floarea-soarelui – n.r.) e foarte căutată în toată Moldova.


LA LIDA-N OGRADĂ. Aproape de centrul satului, lângă primărie – a cărei clădire serveşte în acelaşi timp şi ca sediu al poliţiei mereu absente, şi al poştei satului –, am întâlnit o familie de basarabeni foarte ospitalieri. Ne-au primit cu multă bucurie în curtea lor şi ne-au tratat ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă, cu toate că nu ne văzuseră niciodată. Ba tot ei şi-au cerut scuze că trebuie să ne lase singuri un sfert de oră, cât le ia să-şi termine de scuturat mazărea uscată. Era mazăre furajeră, pe care o strâng cu multă grijă pentru vite. “Da’ poţi să pui şi-n mâncare. N-are nimica”, ne-au spus ei. Lida a lui Ion, gospodina casei, făcea şi mâncare pentru toată familia, în acelaşi timp, şi se pregătea să facă pâine pentru următoarele zile, iar noi am rămas să dăm o mână de ajutor. “Eu mă duc de-amu să mă spăl. La pâine nu trebuie să fiu murdară”, ne-a spus Lida, după ce ne-a aşezat pe o băncuţă din bucătăria mică, de vară, unde urma să frământe aluatul. Încăpere mai mult improvizată, cum sunt şi cele din sudul României, cu pământ pe jos. Lida şi soţul ei lucrează cu ziua la o fabrică din sat. “Uscăm fructe. Mere, perjă, cireş, vişină, zămos, harbuz, da’ harbuz de-acuma n-am văzut. S-a făcut o fabrică de uscat fructe şi prăjeşte şi răsărit. Cum îi la voi floarea-soarelui”, s-a grăbit să traducă termenul moldovenesc. “Dacă nu pricepi ceva din ce spun, mă-ntrebi!”, a mai spus ea, râzând, când şi-a dat seama că noi nu înţelegem chiar tot ce vorbeşte. “Anu’ ăsta cam nu s-a făcut. O fost îngheţ, când ele taman erau în floare o fost îngheţ.”


NEVOIA ŞI ECONOMIA CASEI. “Noi facem pânea-n casă de obicei”, ne-a explicat, cu un calm specific zonei, soţul Lidei, care rămăsese cu noi. “Ne ducem la piaţă, un kil de porumb e 4 lei. În agricultură, salariu’ e 800. În învăţământ e oleacă mai mare, da’ nu mult”, ne-a mai spus, încercând, parcă, să se scuze pentru sărăcia în care trăiesc fără vina lor. “Spune-i la fată să-mi aducă acela di luat făina”, s-a auzit imediat glasul gospodinei grăbite, care a continuat cu toate explicaţiile necesare despre facerea pâinii. “Sunt şi care cumpără. Iaca, este-aci, în mahalaua asta, o băbuţă care-i singură. Şi, iaca ce, patru-cinci pâni cui trebuie să facă? Cheltuie şi lumina. Mai bine cumpără-ţi o pâinică şi mănânci cât mănânci, două-trei prânzuri. Mai dai şi la un căţel, faci de mămăligă cât rămâne, chiar dacă rămâne, rămâne-o bucăţică, o ţandără, nu rămâne patru-cinci pâni. Dacă vini ciniva, acela ti crede că nu ai”, a intervenit gospodina, pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine cum trăiesc oamenii la Tartaul. Între timp, Lenuţa, mezina familiei, a venit să ne servească pe toţi cu un pumn de sâmburi de caise, pe care-i spărsese pe o piatră din curte pentru musafiri. Sora ei mai mare, Larisa, ne-a completat gustarea cu un lighenaş de caise pe care şi ea le-a cules imediat după ce a văzut că le intrăm în curte. Ar fi vrut să ne aşeze şi la masă, pentru că mâncarea era aproape gata, dar ne-am scuzat cât am putut de politicos. Cu toate că ştiam că se pot simţi jigniţi dacă-i refuzăm. “Nu vă duceţi să vă cheltuiţi banii, că aici îi scump tăt. Tăt! Le-am luat, când am primit leafa, le-am luat la fete o bere, câte-o-ngheţată, şi-atât. Atâta o fost şi-acu, la anu, dac-are să fie, când o să fie, cine ştie când…” Până seara târziu, când pâinea s-a copt şi am plecat de la Tartaul, Lida ne-a învăţat cum se poate trăi cu foarte puţin. În fiecare casă de români în care am intrat împreună cu ea cât timp am aşteptat să dospească, apoi să se coacă pâinea, am întâlnit aceeaşi incredibilă ospitalitate şi oameni minunaţi.


Ritualul şi chinurile facerii
“Pun oloi, adica ulei de răsărit, acuma vin, di la babă, strânsă de trei ani. E zaibăr, e amestecătură. Cineva mi l-o adus şi io l-am strâns. Ca atare, de-a meu nu mai am gram”, povestea Lida în timp ce deja se apucase de frământat coca în lighean. “Aşa, aista-i oţătu’. Oţăt îi pun ca să nu se-nnăcrească. Sare, zahar de-acum trebuie să-i pun ca să nu
se-nmoaie. Drojdie, jumate. Fac numa o porţie. Cu trei kili di făină.” Şi borş. Din gospodărie nu lipseşte niciodată borşul. Se umple mereu şi se foloseşte drept medicament, băutură răcoritoare şi ingredient principal pentru mâncare. Lida a turnat apa fiartă peste făină. “Hai, pune făină! Că doar o facem împreună”, mi-a spus stăpâna bucătăriei. Şi ce era să fac? M-am conformat. “Cum îi? Bisturiu! Ac! Şterge şi fruntea! Pacientu’ nostru trebuie să se facă frumos. Haida, pune!” Mă echipase din timp cu şorţ şi batic, să fie sigură că îi voi fi ucenic. “E gata şi-o coc. La rolă. Nu-i cuptor, că am avut o iepuroaică afară şi o mers şi l-o spart tăt. Pâinea o fac în diferite feluri, ca să fie cât mai conveabilă. Să nu să strice”, ne-a explicat, în timp ce se apucase de împletit la “hulubei”, adică porimbei, covrigi din coca rămasă: “Uite cum îi fac plisc!”.


Drojdia de casă
“Vinu’ când fierbe iei spuma. Şî di la vin alb, şî di la vin negru. Şî dacă le-ai făcut atunci, repede, să nu li laşi să li răcureşti.Şî li usuci bini, bini, bini, p-ormă le strângi, li pui la loc uscat, să nu hii nici la reci di tăt să răcească, nici la pre cald, că altfel nu creşte pânea.”
Lida a lui Ion - gospodină, Tartaul

De cum ai intrat în curtea Mănăstirii Frumoasa îţi atrage privirea un panou cu slova sadoveniană: “Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat moldovenesc, ca la 1812, armonizat cu acel peisagiu unic, aşa de distinct, aşa de pătrunzător, plin de durere şi amintirile trecutului”.





Sadoveanu scria asta în 1919, în cartea sa “Drumuri basarabene”, după o sută de ani şi mai bine în care teritoriul de dincolo de Prut fusese în stăpânirea Imperiului Ţarist (până la Unirea cu România). După mai mult de şase decenii de la ruperea Basarabiei de România, în 2007, ne aflăm şi noi la Frumoasa, unde, ca şi Sadoveanu, descoperim “sufletul curat al Ţării”.



Maica stareţă Benedicta e tânără şi învăţată. Şcolită în România. A studiat Teologia la Sibiu. Vorbim întâi despre mănăstirile româneşti pe care le-a vizitat: Turnu, Sâmbăta, Râmeţi… Ştie că, pe lângă Iaşi, e o mănăstire de-i zice tot Frumoasa. N-a văzut-o, dar, cine ştie, poate cândva… Între zidurile arhondaricului e răcoare şi ne simţim, cumva, ca într-o mănăstire veche ascunsă în poienile Neamţului, dincoace de apa Prutului. Se poate să se fi păstrat duhul întâilor ctitori...





MINUNEA DIN “SALA DE SPORT”. “Mănăstirea a fost fondată în 1804, de trei ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovski, de la Mănăstirea Neamţ. Pământul fusese donat de un ţăran din împrejurimi, din satul Onişcani, Efrem Iurcu. Văduv fiind, a simţit chemarea călugăriei. Era o poieniţă de-i zicea «Frumuşica» şi de aici s-a pus şi numele mănăstirii. La început au trăit în bordeie, iar prima biserică s-a ridicat din lemn de stejar. A fost trăsnită şi a ars”, ne dă primele repere maica stareţă. “Abia în 1847 s-a construit biserică de piatră. După ce mănăstirea a fost închisă, în anul 1947, i s-au dat turlele jos şi a fost transformată în sală de sport, iar cea de a doua biserică a mănăstirii a devenit sală de festivităţi. Ştiu din surse sigure că aici, în perioada sovietică, s-au petrecut minuni. Un copil surdo-mut se juca într-o zi într-una dintre biserici chiar în locul unde se află altarul. Şi jucându-se acolo, şi-a recăpătat graiul. Ca să nu se facă propagandă religioasă pe tema asta, comuniştii au închis şcoala de surdo-muţi şi au deschis una pentru copii cu handicap mintal”.



În frumoasa mănăstire, călugării vieţuiseră nestingheriţi vreme de mai bine de un secol. În 1937, fiind transformată în mănăstire de maici, maica egumenă Taisia înfiinţează “Şcoala Surorilor de Caritate «Regina Maria a României», aşezământ unic în Basarabia. Războiul avea însă să năruiască, să dea peste cap întreaga existenţă a obştii. Armata sovietică organizează aici un lagăr, care secătuieşte proviziile mănăstirii, astfel încât măicuţele trec printr-o perioadă de sărăcie, până la închiderea definitivă a lăcaşului monahal, în 1946. Imediat după lichidarea mănăstirii, comuniştii au organizat aici mai întâi o casă pentru orfanii de război – unde însă călugăriţele, cu toată experienţa lor, nu sunt lăsate să activeze, pentru a nu-i atrage pe calea credinţei pe copii. Măicuţele sunt silite să plece la Mănăstirea Hirova.





CHEMAREA CREDINŢEI. “În România a fost o perioadă dificilă, dar mănăstirile nu s-au închis, pe când la noi li s-a interzis până şi copiilor să vorbească despre Dumnezeu. Tineretul nostru este educat altfel decât cel din România”, ne spune stareţa Benedicta. Eu am avut noroc de familie, de bunica mea care a mers tot timpul la biserică. La noi în sat, la Sireţi, raionul Streşeni, biserica nu s-a închis niciodată”. Chemarea spre călugărie a simţit-o în România, pe când studia la Sibiu, unde fusese trimisă de duhovnicul său, preotul din Sireţi, despre care aflăm că este venit din România şi că a ridicat şi mănăstire în sat. Când a ales drumul ăsta, stareţa s-a întâlnit de două ori cu prejudecăţile oamenilor. “Prima dată, în România, unde unii dintre colegii mei se tot întrebau cum suntem noi basarabenii, cum gândim, ce fel de oameni suntem? Eu le ziceam că suntem de-un neam. După ce am trecut barierele, mi-a fost mai uşor. Acolo, în România, mi-am lărgit orizonturile. A doua oară prejudecăţile oamenilor m-au atins acasă, în Basarabia. M-am dus să mă fac profesoară de religie la mine în sat şi m-au întrebat: «Ai studiat în România! De ce n-ai rămas acolo, ca să lucrezi?», pentru că studenţii noştri, aici, şomează. N-am rămas în România pentru că sunt legată de locurile unde m-am născut. Cineva trebuie să îndrepte lucrurile şi aici”. Şi, parcă voind să-i arate câtă nevoie e de ea, maicile năvălesc deodată spre stareţă cerându-i ajutor într-o treabă ce nu suferea amânare.




Tristeţe

“Când mă gândesc la asta îmi vine să plâng! Suntem un neam, dar ne-am înstrăinat tare. Întâlnindu-ne, parcă nu ne mai regăsim. Parcă nu ne mai recunoaştem. Avem acelaşi Dumnezeu, aceeaşi istorie, dar parcă ne desparte cineva. Cred că din cauza asta n-am putut rămâne în România. Mă întrista gândul că, fiind copiii aceluiaşi părinte, suntem străini unii de alţii”

Stareţa Benedicta,Mănăstirea Frumoasa

Legenda izvorului

“Aş vrea să vă povestesc o legendă a mănăstirii”, ne spune maica stareţă Benedicta. “Deoarece mănăstirea este ridicată pe un loc înalt, nu era apă şi trebuia adusă de undeva din vale. În ajunul Sfinţilor Arhangheli, unul dintre călugări avu o vedenie cum că arhanghelii aduceau apă din deal. I-a spus arhimandritului Benedict, care a verificat locul acela şi a găsit un izvor. Eu cred că acestea sunt nişte minuni care arată sfinţenia locului”.

Dimineaţă. Devreme. Ograda Mănăstirii Răciula miroase a floare de tei şi-a crin de-ţi pare că te afli la sânul Maicii Domnului. Cele câteva măicuţe care trebăluie prin ogrăzi nu rostesc nici un cuvânt, deşi un murmur se aude. Albinele trebăluie şi ele. Dar ce trecut zbuciumat ascunde ziua de azi?





Mănăstirea basarabeană n-a avut mereu acest aer patriarhal. Maica Lavrentia, secretara egumenei Eustafia (“care se află cam bolnavă şi vă roagă de iertăciune”), ne invită să păşim în “biserica mare”, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”. Primele cuvinte sunt cele despre istoricul lăcaşului. Înfiinţat în 1798, prin Danie întărită prin Carte Domnească de vodă Constantin Alexandru Ghica, schitul primeşte, în 1804, din partea Mitropolitului Veniamin, o “Carte de blăstăm” asupra tuturor celor care vor atenta asupra bunurilor mănăstirii.





RĂZMERIŢA DE LA RĂCIULA. Totuşi, chiar şi în ciuda acestui aprig “apărător”, lăcaşul, care avea să se transforme în 1811 în schit de călugăriţe, nu a fost scutit de ultragiile comunismului. Şi dacă la 28 iunie 1940 a fost începutul unei săptămâni “de sânge” care a marcat “raptul Basarabiei”, în iunie 1959 avea să înceapă o nouă “săptămână roşie”, de data aceasta victimă fiind Mănăstirea Răciula.

Chiar în Duminica Mare, atunci când maicile se aflau la slujbă, au sosit la mănăstire trei emisari ai conducerii sovietice, care şi-au arătat intenţia de a pune în aplicare hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldovenească, prin care se viza închiderea a nouă mănăstiri în anul 1959, între care şi Răciula. Călugăriţele urmau fie să plece din mănăstire, fie să rămână în vechile case-chilii şi să fie repartizate ca brigadiere la sovhozul din comună. Propagandiştii ateismului le-au spus răspicat măicuţelor: “Biserica se închide! De-acu’, dacă vreţi să vă închinaţi, n-aveţi decât ungheraşu’-altăraşu’!”. Doi capi ai bisericii (dovediţi ca agenţi KGB), protoiereii Belouz şi Vuştean, care au încercat să convingă obştea mănăstirească de faptul că nu se pot opune unei asemenea măsuri, au fost primiţi cu ostilitate. Clopotele au început a bate a jale şi creştinii din Răciula au prins de veste că mare prăpăd urma să se întâmple. “Au venit cu sape, cu ce avea fiecare şi s-au pus zid în jurul mănăstirii.” Zece zile a durat răzmeriţa. Oamenii n-au mai dat pe-acasă, până şi copiii au dormit în jurul mănăstirii, ca s-o apere. Ori de câte ori miliţienii încercau să se apropie de biserică erau întâmpinaţi cu furci şi topoare. În cea de a zecea zi au fost trimişi asupra lor 300 de miliţieni. Au murit trei oameni, mulţi au fost răniţi, iar stareţa mănăstirii şi opt dintre săteni, consideraţi a fi instigatorii la revoltă, au fost trimişi în închisoare.



După înfrângerea celor care făceau rezistenţă în jurul mănăstirii, miliţienii au pătruns în cele două biserici şi le-au devastat. Un martor ocular povesteşte că în momentul în care au dărâmat iconostasul (cu multe icoane îmbrăcate în aur şi argint) “a fost o jale mare”. Tot ce era metal preţios s-a smuls de pe icoane şi s-a pus deoparte, iar lemnul pictat cu chipurile sfinţilor, cărţile bisericeşti şi alte odoare au fost arse pe câmp. Parcă înciudaţi pe clopotele care au instigat revolta, comuniştii au pus de s-a dat jos turla bisericii, transformând lăcaşul de cult în club de dans şi sală pentru nunţi. Despre întâmplările acelor zile de foc povesteşte şi Vladimir Beşleagă în cartea-document “Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”, care-i pomeneşte pe acei care s-au opus cu furcile miliţienilor înarmaţi cu pistoale şi au făcut închisoare pentru Biserică, ca şi pe cei care au acceptat moartea strigând: “Eu merg să-mi apăr credinţa!”.





SĂMÂNŢA MONAHISMULUI. Organizată ca o mănăstire “de sine”, aşezarea monahală se asemuie unui sat în care fiecare măicuţă are propria-i gospodărie. Aici se găseşte, printre altele, şi casa monahiei Eliconida, sora primului mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936) declarată acum bun de patrimoniu. Această organizare avea să ajute însă la păstrarea “seminţei monahismului” şi după închiderea mănăstirii. Călugăriţele care nu au fost trimise în detenţie sau alungate au primit acordul de a rămâne în locuinţele lor, cu obligaţia de a lucra la sovhoz. Deşi biserica lor era închisă şi cărţile de rugăciune le fuseseră confiscate, maicile nu şi-au pierdut credinţa. Şi-au făcut altar în “ungheraşul” casei şi s-au rugat pe tăcute.



În ciuda închiderii oficiale a mănăstirii, în ciuda bisericilor devastate şi a trimiterii măicuţelor spre alte “ascultări” decât cele fireşti într-un lăcaş sfânt (maica blagocină Evlampia povesteşte despre faptul că a fost nevoită să lucreze ca brigadier la Sovhozul “Meşter-Faur”, împletind rochii şi bluze, dar alte măicuţe au lucrat la câmp sau la vite), viaţa monahală şi-a urmat cursul pe ascuns. Şi pe măsură ce maicile îmbătrâneau în casele-chilii, apăreau novice care se pregăteau să le ia locul. Astfel a ajuns la Răciula şi Maica Lavrentia. “Eram numai de 14 ani. Venisem în vizită, în vacanţă, la o mătuşă care era dintre călugăriţele de dinainte de închiderea mănăstirii. Am ştiut că trebuie să rămân aici şi aici am rămas.” Ca ea au procedat alte zeci de tinere fete (şi la Răciula, şi la alte mănăstiri din Basarabia). “Am venit aici în 1979, am deprins toate ale călugăriei, dar rasa călugărească am primit-o abia în 1995, după redeschiderea oficială a mănăstirii.” Ascultând-o şi văzându-i smerenia, aveam să ne amintim cuvintele blagocinului Serafim de la Hârbovăţ: “Au închis mănăstirile, dar sămânţa călugăriei n-au putut-o închide”.




Restaurare

Reînregistrată oficial în 1990 – după colapsul din timpul perioadei comuniste – Mănăstirea Răciula este condusă astăzi de egumena Eustafia, în vârstă de 82 de ani şi care se află în această mănăstire încă de la vârsta de 6 ani. Regentă (dirijoare) a corului bisericesc înainte de 1959, a avut de pătimit în anii de urgie, dar nu şi-a pierdut credinţa. Astăzi, prin grija ei, se fac eforturi pentru restaurarea bisericii de iarnă, în vreme ce biserica de vară şi-a îmbrăcat deja haina nouă. “În 1990, maicile au reparat cum au ştiut biserica de iarnă, dar s-a dovedit că lucrarea n-a fost bună. Acum se încearcă o nouă reparaţie, pentru ca să avem unde ne ruga şi în zilele friguroase”, ne spune maica secretară Lavrentia. Şi cum românului îi stă bine făcându-şi vara sanie, maica ne-a mai spus că în zilele de vară călugăriţele fac “tizâc”, un fel de “brichete de cărbune” obţinut din bălegar pe care îl adună de pe dealuri.

Oamenii de pe malurile Nistrului se confruntă cu o problemă în care sunt implicaţi fără voia lor. Multe familii din satul Delacău sunt aşezate pe ambele maluri ale râului. Vorbitorii de română şi de rusă s-au împuşcat între ei în ’92. Acum au stat. S-au mai liniştit. Dar situaţia este încă tensionată.





La Delacău am trecut Nistrul înot şi cu barca. Aşa trec şi localnicii, aproape zilnic. Pe malul vecin, satul are acelaşi nume, dar este în Transnistria. Moldovenilor din Delacău le este permisă intrarea pe teritoriul transnistrean, în limita a şase kilometri, fără paşaport. Acolo se duc la piaţă. Cei de dincolo şi cei de dincoace se întâlnesc adesea la târg. Animalele sunt trecute dincolo pe apă, legate de bărcile mari, construite de ei. Pentru cei care trăiesc acolo, pe malurile Nistrului, e ceva obişnuit. “Până în ’92 era aici un pod peste râu, dar l-au stricat”, ne-a explicat, chiar pe malul moldovenesc al Nistrului, Marina Catansus. Ea a trebuit să părăsească teritoriul transnistrean împreună cu familia sa când a izbucnit conflictul separatist. Ca şi ceilalţi refugiaţi, se uită adesea cu dor de casă spre malul celălalt. Acolo îşi făcuse un rost. Visa la o viaţă liniştită la Tiraspol, unde s-a căsătorit şi a născut primul copil. Dar n-a putut să rămână. Şi malul drept al râului îi e drag, dar a trebuit să renunţe la confortul vieţii de la oraş, pentru a se instala într-o gospodărie de la ţară.





FAMILII MIXTE ÎNTRE MALURI. “Tinerii se mai căsătoresc între ei, de-aici şi de dincolo. Sunt băieţi de-acolo care iau fete de-aici şi se-nţeleg bine”, spunea Vera Eremia, educatoare la Delacău. Satul de dincolo de Nistru se numeşte la fel, dar i s-a adăugat termenul de “recunoaştere”, “Nou”, ca şi cum râul ar fi rupt în două o bucată de pământ. Dar apa n-are nici o vină. Aşa cum îi dezbină, tot ea îi şi uneşte. Totul depinde doar de oameni. “De la noi se duc peste Nistru la piaţă, de câte ori se face”, ne-a explicat un localnic. “Aicea roşiile îs mai ieftine şi le ducem dincolo. De la ei luăm cărămizi.” Oamenii vând, cumpără sau fac schimburi de mărfuri după legi ştiute de sute de ani. Trocul încă mai funcţionează foarte bine în această parte de lume, unde se descurcă fiecare cum poate. Sărăcia şi nevoile îi învaţă să supravieţuiască în cele mai vitrege condiţii. Iar de-o parte şi de cealaltă a Nistrului, oamenii se înţeleg la piaţă la fel de bine ca şi înainte de separarea Transnistriei de Moldova. “Vindem viti, porci, lapti, ce-au ei nevoie. Şi cumpărăm mai ales produsi industriali, că toată industria a rămas la ei. Noi, aici, suntem agricultori”, ne-a lămurit una dintre femeile din sat, venită pe malul râului la scăldat într-o zi caldă de vară. În această parte a Nistrului, situaţia tensionată se simte mai puţin decât în alte zone. Totuşi, cei care au trecut prin războiul de la începutul anilor ’90 încă se mai tem. “S-o tras atuncea în noi de pe malul celălalt. Mulţi or plecat din sat de frică. Nu mai vor să se-ntoarcă”, ne-a mai spus Vera Eremia, care a trăit întreaga viaţă în acest sat. Luptele cele mai grele s-au dus în Raionul Dubăsari. Puterea economică a localităţilor româneşti din stânga Nistrului a fost vizată de separatişti, iar acesta este în continuare motivul tensiunilor din această regiune. Valeriu Miţu, primarul satului Corjova, ne-a explicat de ce: “Nu-s uzine, nu-i nimic acolo, în alte sate. De ce problema apare-aşa în Corjova? Uzinele se află pe teritoriul nostru. Asta a fost una dintre cele mai bogate primării după Chişinău. După administraţia lor s-o distrus totul. Noi avem uzină de beton armat, fabrică de confecţii. 7.000 de locuri de muncă cu totul. Românul e gospodar, da’ acum s-o distrus. În ’39 o venit, i-o-ncărcat în trenuri şi i-o dus în Siberia. Acum, aşa o politică o dus, că oamenii-s nevoiţi tot ca-n ’39, numa că pleacă sânguri. Totu-i lăsat.”





REFUGIU LA VECINI. Tinerii, însă, sunt mai puţin afectaţi de acest conflict. “Noi venim aici de obicei să facem grătar, dacă vrem să stăm între noi şi să nu ne deranjeze toţi din sat”, ne-a mai mărturisit o adolescentă de 17 ani, chiar când am traversat împreună râul înot. Malul celălalt, accesibil aventurierilor care ştiu să înoate sau fac rost de o barcă improvizată, de la pescarii de ocazie, este refugiul perfect pentru un picnic liniştit. Şi fără musafiri nepoftiţi. Chiar dacă partea moldovenească este mult mai pitorească. Malul moldovenesc, din dreapta, e stâncos şi împădurit. Acolo sunt izvoare de apă minerală, căprioare, mistreţi şi alte vieţuitoare ale pădurii. Satul Delacău are ceva din specificul dobrogean. Oamenii sunt săraci, dar gospodari. Şi cu acea ospitalitate despre care se spune că ar fi specifică poporului român, dar care în România nu prea mai e de găsit. Dacă ajungi la ei în curte nu mai pleci până nu te aşezi la masă şi, mai ales, până nu mănânci şi nu bei tot ce ţi se dă. Vinul de casă, de care sunt foarte mândri, coniacul de Tiraspol şi bomboanele “Bucuria” nu lipsesc atunci când au oaspeţi. Malul din dreapta e sterp. Întindere de câmp şi “ctitorii” industriale cât vezi cu ochii.





ÎNTÂLNIREA CU TRANSNISTRENII. După ce ne-au asigurat localnicii că nu e absolut nici o problemă dacă ajungem de cealaltă parte a Nistrului, ne-am aruncat în râu. Şi l-am trecut în mai puţin dezece minute. Noi şi trei adolescenţi din sat, Liliana, Veronica şi Dorin. Colul meu, Dan Marinescu, a făcut rost de-o barcă de la pescari şi a trecut cu aparatul foto. Pe celălalt mal am găsit şapte adolescenţi transnistreni veniţi la iarbă verde pe perioada week-end-ului. Pentru că la ei e mai greu să dea o petrecere după lăsarea întunericului. Miliţia patrulează prin oraşe, iar oamenii au grijă să intre în case înainte de înserat. Erau cu o maşină veche, o bicicletă şi mai veche, un cort dintr-o singură foaie şi nişte conserve. Am făcut cunoştinţă, le-am explicat că nu vorbim limba rusă şi ne-am aşezat pe iarbă la “schimb de impresii”. Şi de expresii... La început a fost mai greu, pentru că au vorbit doar în limba rusă. Dar după o jumătate de oră, cinci dintre ei au început să vorbească româneşte. Ba au şi recunoscut că sunt la clase de limbă română. Ceilalţi doi au rămas la rusă, dar ne-au mărturisit că înţeleg perfect ce spunem. Am reuşit să comunicăm, dar o urmă de teamă se citea şi pe chipurile lor, şi pe ale noastre. Noi ştim că putem fi atacaţi în orice clipă, iar ei învaţă la şcoală că noi suntem fascişti. Când am plecat pe malul nostru, puştiul care părea liderul grupului şi care a vorbit doar în limba rusă, a ţinut să le mulţumească basarabenilor care ne-au însoţit. Pentru vizită şi pentru că le-au adus oaspeţi aşa de drăguţi.





VÂNĂTORII DE OAMENI. În timpul conflictului din 1992, izvorul de pe malul Nistrului a devenit capcana perfectă pentru cei care “vânau” români, de pe partea cealaltă. Urmele de gloanţe încă se mai văd şi le amintesc localnicilor de zilele de coşmar din acei ani. “Se zice că cine bea apă de aici, tot aici îşi găseşte perechea şi rămâne toată viaţa”, ne-a spus Marina Catansus, alt ghid al nostru prin sat. Dar ne-a spus după ce am băut toţi, când era deja prea târziu să ne răzgândim. “Eu n-am vrut să stau aici, în sat. M-am măritat la Tiraspol şi credeam că acolo o să rămân toată viaţa. Dar până la urmă aşa a fost să fie”, a mai oftat ea, mai mult pentru sine, cu privirea spre partea cealaltă a râului. “Aici trăgeau de pe malul celălalt, când venea cineva să bea apă. Au murit oameni atunci în sat. Trăgeau când le venea şi mulţi au fugit din sat, pentru că le-a fost frică. Noaptea dispăreau oamenii de pe stradă. Unii au fost duşi în Siberia”, ne-a mai povestit ea. Amintirile recente sunt sumbre pentru cei din satul Delacău. Dar asta nu-i împiedică să se înţeleagă bine cu unii dintre vecinii lor, să formeze, uneori, familii mixte sau să se uite cu dor de casă spre Transnistria. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Dubăsari, unde încă persistă situaţia tensionată în satele moldoveneşti din stânga Nistrului. “Suntem mulţumiţi că ne-am putut apăra. Aşa au mai rămas aicea satele astea care sunt ale Moldovei. Noi acum suntem în Moldova, da’ vedeţi, că Moldova se teme cumva ca Rusia să nu înceapă iarăşi”, ne-a spus primarul satului Corjova, când am trecut graniţa pe la frontieră. “Aşa, psihologic, nu pot să merg cu capu’ sus şi să mă mândresc că eu sunt român. Dacă trebuie să mergi cu capu-n jos şi să nu poţi să spui nimic, nu-i bine. Prin câte-am trecut, aiştea 60 de persoane care-au fost ucişi, cu ochii tăieţi şi daţi înapoi să-i vadă oamenii. Tăt, tăt o fost făcut psihologic, ca pe oameni să-i distrugă. Şi-acum, securitatea asta îi duce pe veterani de-ai noştri, care spun, care pleacă, îi duc acolo, prin beciurile-ăstea şi intimidează.”





SUFLET ROMÂNESC. Cei născuţi la Delacău, care au trăit toate momentele grele ale războiului, venerează tot ce e românesc. Ascultă Radio Iaşi, muzică populară românească şi, dacă nu prind posturi româneşti, nu se uită la televizor. “Iaşiu’, mângâierea noastră. Foarte intirisante emisiunile şi nici nu vă-nchipuiţi. Ca Iaşiu’, nici un radiou nu e. Da’ la noi, Voronin s-o sculat, Voronin o mâncat, Voronin s-o culcat şi tot aşa. Io ascult mai ales «Recreaţia Mare», o emisiune extraordinară”, ne-a spus cu entuziasm Vera Eremia, educatoarea.Cu toate acestea, chiar dacă îşi iubesc locurile natale, mulţi pleacă din sat de nevoie, pentru că problemele lor economice sunt foarte mari. Ca şi cele administrative. “Aici e ţara-n care se poate tot”, ne-a spus cu amărăciune un bătrân. Şi se referea la ce e mai rău, nu la ceva bun. Nici de regimul comunist nu se aşteaptă să scape, pentru că oamenii votează în continuare în virtutea inerţiei, spun ei: “Mentalitatea e foarte proastă la alegeri. Din păcate. Întotdeauna se votează “Spic”, “Rândunică” sau “Secera şi ciocanu’”. Altceva nu ştiu ei”, ni s-a explicat, la o discuţie cu mai mulţi oameni din sat.




Soarta

“Eu n-am vrut să stau aici, în sat. M-am măritat la Tiraspol şi credeam că acolo o să rămân toată viaţa. Dar până la urmă aşa a fost să fie. Aici trăgeau de pe malul celălalt, când venea cineva să bea apă. Au murit oameni atunci în sat. Trăgeau când le venea şi mulţi au fugit din sat, pentru că le-a fost frică. Noaptea dispăreau oamenii de pe stradă. Unii au fost duşi în Siberia”

Marina Catansus ,localnică






Dincolo

“Noi venim aici de obicei să facem grătar, dacă vrem să stăm între noi şi să nu ne deranjeze toţi din sat”

Liliana - adolescentă, Delacău




Iubirea

“Tinerii se mai căsătoresc între ei, de-aici şi de dincolo. Sunt băieţi de-acolo care iau fete de-aici şi se-nţeleg bine”

Vera Eremia - educatoare, Delacău

Identitate

Din cauza restricţiilor care li se impun, mulţi ajung să-i urască pe ruşi, cu tot ce este rusesc şi li se bagă pe gât cu forţa. Iar românismul devine un soi de pandantiv purtat cu sfinţenie. Şi de pansament pentru rănile făcute de regimul care-i distruge şi-i lasă săraci. Unii devin chiar extremişti, uneori fără să-şi dea seama. “Io n-am mai vorbit cu fiica mea un an, când am auzit că s-o căsătorit în Germania cu un neamţ şi n-o luat un român”, ne-a mărturisit o femeie din sat. Dar s-au împăcat în cele din urmă, când mama şi-a dat seama că patriotismul ei e deja exagerat. Şi la Delacău au fost împuşcaţi şi mulţi voluntari în timpul luptelor cu separatiştii. Oamenii sunt încă speriaţi. Dar mai rezistă, în ciuda tuturor necazurilor. Încearcă să supravieţuiască şi să nu plece. Dacă ar pleca toţi, ar lăsa pământul liber, aşa cum îşi doresc ceilalţi. Ei încă se mai uită spre noi cu speranţă. Visează la noi ca la nişte fraţi care le pot întinde o mână de ajutor. Ca la salvarea neamului şi a sufletului lor.Pentru ei, limba română e o icoană la care se închină cu fiecare cuvânt pe care-l articulează. Pentru românism au luptat şi luptă în continuare. Sunt umiliţi, bătuţi, înfometaţi, batjocoriţi. Iar când ajung aici, află cu stupoare că “vina” lor cea mai mare a fost întotdeauna accentul moldovenesc…




Motoţâcla cu căleaşcă

Trecând înapoi, pe malul moldovenesc, am avut parte de o scenă pentru care “prietenul” Kusturica ne-ar invidia: o “demonstraţie de forţă” cu “motoţâcla cu căleaşcă”. Adică motocicletă cu ataş. Care a apărut de pe o uliţă a satului, cu trei pasageri înfocaţi. Care, văzând “public din afară”, au făcut o frumoasă cascadorie până s-au oprit fix în Nistru. Cei trei ocupanţi ai “motoţâclei cu căleaşcă” ar fi vrut probabil să ne arate altceva, dar numai atât le-a ieşit…Aşa că au reuşit să ne ofere un spectacol excelent. Şi nouă, şi celor de pe malul “rival”. Drept răsplată, le-am dat mai multe mâini de ajutor, să-şi scoată MT-ul “de colecţie” din apă. Mai ales pentru că ştiam cât de important este acest vehicul în Basarabia. L-am mai întâlnit şi în alte părţi, pus la loc de cinste, ca un adevărat membru al familiei. Care e foarte util, dar consumă prea mult pentru bugetul unora.

Locotenent colonel în Afganistan al armatei sovietice, în anii ’80, medic în Tiraspol în timpul războiului transnistrean, în prezent chirurg la Târgu Bujor, basarabeanul Valentin Şcraba s-a născut a doua oară când s-a stabilit în România. Unele cutume ale societăţii l-au făcut să se simtă exact ca pe câmpul de luptă din Kandahar.





Medic ofiţer rezervist în armata sovietică, ajuns pentru o perioadă director de spital în România, doctorul Şcraba este un tip fericit: “Câştig circa 300 de dolari lunar şi consider că este un salariu bun. Nici nu îmi vine să cred că iau atâţia bani. În Moldova aş fi fost plătit cu 62 de euro. În plus, trăiesc într-o democraţie mult mai avansată ca cea de acasă şi pot respira aer românesc”. Câteva bucurii simple, care îi dau farmec vieţii. Una presărată cu amintiri dure, pe care uneori nici nu vrea să le comenteze. “Mă trezesc coşmaruri. Nu aţi vrea să le aveţi!”





LIMBA RUSĂ. S-a născut în satul Gherman, lângă Sculeni. Într-o familie săracă, de români. De mic a fost îndemnat de tatăl său să vină în România, “la Galaţi, unde fratele său se stabilise în 1944”. Nu a avut nimic, colhozul le asigura existenţa de zi cu zi. “Singura mea bogăţie a fost capul ăsta. Eram cel mai sărac din şcoala primară, dar cel mai deştept. Noi nu aveam bani nici să-mi iau o bicicletă sau să merg cu autobuzul. Am făcut patru ani naveta până la şcoală pe jos. Câte cinci km zilnic. Adică, am mers pe jos, în acest timp, distanţa între Moscova şi Chişinău.” Până la vârsta de 14 ani nu a vorbit limba rusă. Nici nu ştia câtă nevoie avea să aibă de ea. “În clasa a IX-a, tata l-a făcut pe dracu ghem şi m-a trimis în tabăra de matematică, în Crimeea. Acolo, în tabără, mi-am zis că în ţara asta dacă vrei să obţii ceva trebuie să şti rusa. Am vorbit şi am trăit ruseşte până în 1994.”





KANDAHAR. Un deceniu l-a petrecut în Germania, în Berlinul de Est. Ca medic militar. Apoi, în 1986 a fost trimis în Afganistan. Şef de spital l-a avut pe nepotul lui Hrusciov. Apoi i-a devenit şef, peste un an. A picat în Kandahar exact în perioada în care afganii întorseseră armele împotriva ruşilor. “La început ne-au primit cu flori. Nu pe mine, pe cei care au fost înainte. Când am ajuns acolo l-am găsit pe Ben Laden ofiţer american! Era vremea când Gorbaciov preluase puterea, când vremea noastră în acea ţară se sfârşise. Ajunsesem să ne întrebăm ce căutăm noi acolo”, rememorează Şcraba. I-a plăcut în Afganistan. Avea condiţii foarte bune în spital şi a salvat multe vieţi. Ale sovieticilor, dar şi ale băştinaşilor. Spune că până să plece în Kandahar a fost ateu. Asta până când “mi-am dat seama, acolo, în plin război, că fără Dumnezeu nu aş fi salvat atâtea vieţi”. Pentru medicul basarabean, războiul din Afganistan a însemnat operaţii pe care nici nu visa să le realizeze vreodată. Nu tratau numai soldaţi sovietici. Un sfert din pacienţi erau chiar mujahedini, unii fiindu-le inamici pe câmpul de luptă. “Veneau de foarte multe ori înarmaţi. Şi murdari. Într-o zi, am primit un afgan împuşcat în trei locuri. Avea o barbă imensă şi două centuri cu muniţie pentru mitralieră legate pe piept. L-am pus să le dea jos. A îndreptat automatul spre mine şi m-a ameninţat că mă execută. I-am făcut radiografiile cu cartuşierele pe el. Au ieşit inclusiv pe film. Erau oameni tare ciudaţi”, spune Şcraba. Cei doi ani de război au însemnat o puternică luptă pe care a dat-o pentru a reuşi să se adapteze la societatea în care armata l-a trimis: “Când m-am întors din Afganistan, am trecut pe la un prieten, în Tashkent. M-a întrebat cum a fost acolo. Nu ştiam ce să-i spun. Nu ştiam cum să-i explic că aceste lupte presupun de multe ori frica celor aflaţi la putere de a le rezolva paşnic. Că uneori religia poate aduce mai multe crime decât orice altă cauză dreaptă. Îmi era greu să-i exprim toate astea. Îmi e greu să le exprim şi în prezent. Am fost împotriva războiului. Eram ofiţer, aşa că trebuia să-l accept”. Unele vieţi le-a salvat, iar localnicii le-au luat fără nici o remuşcare. În fapt, un astfel de episod îi aduce coşmaruri aproape mereu: “Am tratat la o fetiţă de 12 ani o plagă foarte urtâtă, prin împuşcare, în zona inghinală. Apoi, feţa fost tratată ca un gunoi. Pentru ei era doar un balast uman, se atinseseră necredincioşii de ea. A cui a fost vina că a fost rănită? Un militar, când pleacă la război, ştie că este posibil să nu se mai întoarcă. E meseria lui. Dar un copil ca ea ce vină are? Şi revin la amicul meu. Ce să-i spun? Că Dumnezeu a vorbit singur când ne-a dat poveţe? Că trăim într-o lume în care valorile sunt călcate în piciore pentru că unul sau altul văd o problemă diferit?”. A prins inclusiv începutul războiului din Transnistria. “Nu vreau să vorbesc despre el. În trei luni acolo am văzut grozăvii mai mari decât în doi ani în Irak.”





* 23 reprezintă numărul anilor petrecuţi de Valentin Şcraba, ca medic militar, în Armata Sovietică. A stat zece ani în RDG, doi ani în Kandahar şi trei luni în Transnistria




Văcuţă de închiriat

În 1988 s-a întors acasă. La numai trei zile soţia i-a pus în faţă divorţul. Şocat, dezamăgit de viaţă, a luat decizia de a pleca într-un concediu la Galaţi. La rudele pe care nu le văzuse de ani de zile. Acolo, a cunoscut o femeie. Până la urmă şi-a unit destinul cu ea şi s-a mutat în locul pe care îl visa încă de când era mic, când tatăl său îi spunea să vină în România. “A fost greu. După 23 de ani de chirurgie a trebuit să fac din nou practică, precum orice student. Am avut noroc cu un profesor de acolo, m-am adaptat repede.” A primit un post la Târgu Bujor, la 50 km de Galaţi. În 2001 a devenit director interimar în acea instituţie. Timp de trei ani a condus spitalul. Nu a vrut să dea concurs pentru a continua în funcţie pentru că “trebuia să intru în politică, pentru că oamenii mă tratau de multe ori ca pe un străin”.



Nu vrea să vorbească de condiţiile existente în sistemul medical. Este mulţumit că în perioada respectivă a reuşit să închirieze o văcuţă, de la un localnic, fără să dea bani. Văcuţa da 18 litri de lapte zilnic. A mai reuşit un barter cu alt localnic şi aducea dulceaţă gratis în spital. “Astfel aveam o parte din micul dejun asigurat fără să dau bani.” Nu vorbeşte corect româneşte. Foloseşte un dialect moldovenesc destul de vechi. Uneori îi este ruşine să deschidă gura prin piaţă. “Mulţi au făcut mişto de mine. Nu mă supăr, îi înţeleg pe oameni. Astea sunt chestii minore.” În schimb îi e dor de sora care stă la Marea Japoniei, în Mahotka, şi de cea care locuieşte mai aproape, la Glodeni, lângă Bălţi. Vorbeşte, în schimb, de politică, de discrepanţele dintre români şi basarabeni. “Vorbim aceeaşi limbă, avem aceeaşi istorie şi cultură, dar suntem despărţiţi. Acolo, mulţi nu vor să spună că sunt români şi afirmă că sunt moldoveni pentru că din 1812 suntem separaţi. Ţara Românească a apărut ulterior. De aia nu au conştiinţă de români. Şi mai sunt şi invidioşi. Totul pleacă de la nivelul de trăi, asta vorbind de invidie. Nu ştiu cât sunt de vină Bucureştiul sau Chişinăul pentru problemele dintre cele două state. Totuşi, cred că România ar trebui să fie mai tolerantă cu problemele astea. Trebuie să ţină cont şi de faptul că în Moldova se vorbeşte mult şi nu se face nimic. Acolo ruşii pompează petrol şi gaze. Îi au la mână. UE, în schimb, vorbeşte mult şi nu face nimic. De aia spun că ar trebui mai multă înţelegere. Pe de o parte, acolo au rămas comuniştii la putere, pe de altă parte, ruşii le dictează ce să facă. Sunt strânşi cu uşa.”

Localitatea Corjova, din Raionul Dubăsari, se află din 1991 încoace într-o continuă nesiguranţă. Deşi este pe malul stâng al Nistrului, ţine de Moldova. Însă autorităţile de la Chişinău pot cu greu să administreze zona, transnistrenii făcând adesea demonstraţii de forţă contra românilor de acolo, fără ca poliţia moldoveană să ia atitudine.





În 1991, când Basarabia a devenit independentă de Uniunea Sovietică, iar Transnistria s-a dezis de guvernul de la Chişinău, comuna Corjova a rămas Republicii Moldova. Deşi au semnat un tratat prin care acceptau această realitate, autorităţile de la Tiraspol au sabotat tot timpul administraţia Chişinăului asupra localităţii. Însuşi preşedintelui Voronin, originar de acolo, i-a fost interzis accesul în urmă cu ceva vreme.





CU INIMA ÎN DINŢI. Pentru a ajunge la Corjova trebuie să fii controlat de “vama” transitreană. Nu contează că administrativ localitatea ţine de Moldova, deoarece accesul se face peste podul de pe Nistru, de la Dubăsari. Fiind ziarişti români, a căror cetăţenie nu le convine autorităţilor de la Tiraspol, am fost îndrumaţi să evităm controlul vamal. Soluţia alternativă a fost tranzitul “ilegal” al Nistrului, pe podul din dreptul Hidrocentralei Dubăsari, care se află amplasată în aria comunei Corjova. Acolo există soldaţi ai regimului de la Tiraspol, însă nu fac controlul identităţii, deoarece podul este trecut de localnici. Mergând relaxaţi, ca şi cum am fi fost “oamenii locului”, şi având aparatura “camulfată” în “plase de un leu”, am trecut podul. Spre norocul nostru, n-am fost identificaţi de suspicioşii “grăniceri” transnistreni. La capătul podului ne-a aşteptat Iurie Coţofan, consilier local în comuna Corjova.





ISTORIA LOCULUI. De la Iurie Coţofan am aflat şi istoria Corjovei. Din câte ştie dumnealui, românii sunt atestaţi acolo “de vreo trei sute de ani”. Tot timpul, malul Nistrului a fost un loc nesigur, afectat de invaziile tătarilor, turcilor şi polonezilor. În 1924, satul a fost inclus de sovietici în Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, făcută pentru a motiva o viitoare alipire a Basarabiei la URSS. Prin 1930, în localitate a fost înfiinţat un colhoz. În anul 1940, după ce sovieticii au răpit Basarabia de la România, au fondat Moldova Sovietică, care avea în graniţele sale şi satul Corjova. După război, localitatea a fost inclusă în zona industială a oraşului Dubăsari. Dezvoltarea zonei a provocat şi dezechilibru etnic, deoarece sovieticii au colonizat populaţii din Rusia şi Ucraina care să lucreze în noile fabrici ce au apărut în Moldova. Problemele naţionale ale Corjovei debutează prin 1989-1990, când etnicii slavi au fost încurajaţi de guvernul de la Moscova să se opună tendinţelor de independenţă ale Moldovei. În regiune au fost aduşi cazaci de pe Don, care să organizeze rezistenţa armată a Transnistriei faţă de autorităţile de la Chişinău. La Corjova, războiul a ţinut din martie până în iunie 1992. Au murit zeci de oameni, iar alte câteva sute au fost mutilaţi pe viaţă. De asemenea, mulţi corjoveni au fost daţi dispăruţi, iar familiile nu ştiu nimic despre ei până astăzi.





ÎNTRE CHIŞINĂU ŞI TIRASPOL. Primarul actual al comunei Corjova este Valeriu Miţul, fost combatant în războiul din 1992. Oficial, el ar trebui să administreze trei sate ce aparţin de Republica Moldova: Corjova, Mahala şi Lunga, cu o populaţie de 4.000 de locuitori. Domnul Miţul spune că este foarte greu să controlezi comuna. Transnistrenii încalcă înţelegerile pe care le-au semnat în 1992 şi fac tot ce e posibil pentru a intimida administraţia moldovenească. Toţi primarii şi consilierii corjonevi au fost victimele abuzurilor regimului de la Tiraspol. Cum erau aleşi, miliţienii din Dubăsari veneau în Corjova, îi arestau sub diferite pretexte şi-i puneau să semneze declaraţii din care reieşea că nu vor reprezenta Republica Moldova în localitate. Din “arsenalul” de “metode de convingere” n-au lipsit răpirile şi tortura. Unii au rezistat presiunii, alţii nu... Echipa lui Valeriu Miţul a fost aleasă în mai 2003, din rândul organizaţiei de foşti combatanţi, fondată chiar de primar. A fost arestat de zeci de ori de miliţia din Dubăsari, soţia i-a fost dată afară de la lucru, iar pretutindeni se simte urmărit de serviciile secrete ale Tiraspolului.Cu amărăciune, combatanţii din 1992 recunosc că doar ei se mai luptă pentru ca localitatea Corjova să rămână la Republica Moldova. Autorităţile de la Chişinău tratează cu superficialitate problema lor, foarte puţine fonduri fiind trimise aici. Valeriu Miţul se plânge că pentru întreţinerea anuală a unei străzi în comuna Corjova i se dau cam 50 de dolari. “Ce să faci cu banii ăştia...”, oftează dumnealui. Bugetul local al primăriei este, de asemenea, greu de acumulat: “Unii agenţi economici de pe teritoriul comunei Corjova dau taxele la Dubăsari, adică la Transnistria. Avem în localitate hidrocentrala, fabrica de confecţii (cu peste o mie de lucrători), fabrica de beton armat, colhozul, întreprinderea auto, însă transnistrenii şi-au pus oamenii în fruntea lor şi nu putem colecta taxe”.





ÎN VOIA SORŢII... Poliţia, care ar trebui să asigure funcţionarea legală a instituţiilor din Corjova, este ca şi inexistentă. Pentru 4.000 de locuitori, guvernul de la Chişinău a instalat un post de doi poliţişti, care n-au nici o autoritate. Doar să fie acolo... Dacă se întâmplă vreo infracţiune în satele Corjovei, oamenii aleg după bunul plac cui să se adreseze – poliţiştilor moldoveni sau miliţienilor transnistreni. Astfel, legea este o normă opţională în acest colţ al Moldovei... Primarul Miţul povesteşte că din cauza neputinţei poliţiei moldoveneşti îi este imposibil să organizeze întruniri obşteşti în Corjova: “De câte ori ne adunăm pentru vreo serbare, comemorare sau alegeri, miliţienii transnistreni vin şi ne răspândesc cu forţa în faţa poliţiştilor noştri neputincioşi. Nu este nimeni care să ne apere...”.






Violenţe la alegerile locale

În luna iunie 2007, în Republica Moldova au avut loc alegeri locale. Comuna Corjova a fost din nou în atenţia guvernului de la Chişinău şi a organizaţiilor internaţionale, deoarece era de aşteptat ca transnitrenii să saboteze organizarea scrutinului. La primul tur, ţinut la 3 iunie, miliţienii din Dubăsari au ocupat secţia de votare de la Liceul “Mihai Eminescu” din Corjova, iar scrutinul nu s-a mai ţinut. După acest incident, candidaţii au fost “vânaţi” timp de două săptămâni, cât dura până la următorul tur, fiind nevoiţi să fugă de la casele lor. La turul al doilea, din 17 iunie, miliţienii transnistreni au fost mult mai violenţi, distrugând secţia de votare în jur de ora şapte dimineaţa şi sechestrându-i pe poliţiştii moldoveni care se aflau în liceu. După ce au fost bătuţi, aceştia s-au retras la dreapta Nistrului, iar de atunci nici un reprezentant al Ministerului de Interne de la Chişinău n-a mai călcat prin Corjova. În astfel de cazuri, când moldovenii şi transnistrenii se află în dispută, ordinea publică ar trebui să fie asigurată de “pacificatorii” ruşi, soldaţi care au datoria să medieze tensiunile din zonă. Primarul Corjovei, Valeriu Miţul, susţine însă că “pacificatorii” nu fac altceva decât să sprijine regimul de la Tiraspol, iar despre vreo mediere a diferendelor nici nu poate fi vorba. El le reproşează acestora că la 17 iunie, deşi ştiau că miliţenii de la Dubăsari vor ocupa satul, au făcut doar controale superficiale ale zonei: “Au venit la 12 noaptea, totul normal, au venit la 5 dimineaţa, la fel. Dar când a trebuit, la 7 când se deschidea secţia de votare, n-au fost aici! Când trebuiau să stea să nu intre miliţia transnistreană. După ce miliţienii au fărâmat totul, a mai trecut o oră şi apoi au venit şi pacificatorii...”.