Caravana Jurnalul Naţional 2007

Unirea? Subiect delicat

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Soţii Nicolae Dobrovici şi Veronica Bacalbaşa sunt o familie respectată în Galaţi. La 91 de ani, cei doi au în spate o istorie plină de împliniri, dar şi de vicisitudini ale soartei. Basarabeni la origini, au ajuns în România în urma evenimentelor tulburi din anii ’40.

Povestea celor doi români basarabeni începe cu multe secole în urmă. Veronica este descendentă directă a lui Hristofor Carol Sicard, fiu nelegitim al lui Armand Emmanuel Sophie Septemanie du Plessis – duce de Richelieu şi al Nataliei Kraft, fiică a celebrului general rus Nicolae Kraft. Nicolae Dobrovici reprezintă un nume al elitei culturale româneşti. Familia ajunge în România din sudul Macedoniei şi se apucă de comerţ naval. Li se scufundă o navă, care transporta porci în Turcia, evenimentul ducând la falimentul afacerii. Unul din fraţi ajunge în Basarabia, unde, la Orhei, construieşte una dintre cele mai mari ferme din stânga Prutului. Banii şi poziţia socială vor implica familia inclusiv în viaţa politică a României Mari. Drama familiei Bacalbaşa ia proporţii apocaliptice în momentul în care ruşii pun mâna pe Basarabia.


AMINTIRILE DOR. Veronica a văzut lumina zilei acum 91 de ani, "într-o gospodărie frumoasă, lângă Vadul lui Vodă". Provenind dintr-o familie burgheză, studiază medicina, pe care începe să o practice la Chişinău. "În noiembrie 1941 l-am cunoscut pe Nicolae. Lucra pentru Pescăria Basarabia. Făcuse congestie pulmonară. După cum vedeţi l-am tratat bine", rememorează doamna Bacalbaşa amorul nebun început în salonul de spital. Apoi a venit în România. Împreună cu soţul, Nicolae. A dat viaţă la doi copii, Nicolae şi Gheorghe, ambii fiind în prezent medici. "Dar vremurile erau grele. Copiii i-am născut gemeni, în ’44, în timp ce Bucureştiul era bombardat. Pe mama au executat-o ruşii, iar tata a reuşit să ajungă în România. Ne confiscaseră tot. Era foarte greu", spune doamna Veronica. În Basarabia nu a mai fost. Nu a mai avut de ce să o facă. "Ştiu că au pus tunurile pe conacul familiei. Că Vadul lui Vodă este acum al celor cu bani din Chişinău şi s-a transformat într-un fel de staţiune. Oricum, familia mea a lăsat amprenta în istoria locului. Dar cine să-şi mai amintească de ceea ce au înfăptuit cei din familia Sicard, comuniştii?" Profesorul universitar Nicolae încă predă, are mintea ocupată aproape în totalitate de istoria ţării şi problemele pisciculturii din zonă. Acceptă cu greu să vorbească despre evenimentele acelor ani, despre nenorocirile trăite. "Problema Basarabiei e complexă. Ea pleacă din 1812, din momentul în care ruşii au pus stăpânire pentru prima dată pe acest teren. Acolo s-a făcut o rusificare forţată. Mereu a fost această ură, între etniile de acolo. Tata, care a fost senator în guvernul Averescu, era printre singurii vorbitori de limbă română din Orhei. Între timp aveam să ne luptăm în zonă cu ruşii şi cu... evreii. Nu pot vorbi despre evrei că nu mă lasă legea, însă istoria nu îi va ierta pentru ce au făcut acolo. Au fost mai răi ca bolşevicii. Apoi, ca să revin, noi aveam pământ, 140 de hectare. Eram şi familie de politicieni, iar fratele meu, Gheorghe, la 18 ani, în 1918, a plecat la Kiev pentru a lupta cu gherila împotriva bolşevicilor. Numai bine nu eram văzuţi de ruşi. Fratele a murit în 1941 la Criuleni. De tuberculoză. A avut noroc, că altfel murea de mâna ruşilor. Tata fost arestat şi dus la Chişinău. A fost batjocorit şi executat de ruşi. Dacă mi s-ar da voie, i-aş executa pe toţi urmaşii acelor nenorociţi de criminali fără să am vreun resentiment", spune Nicolae. În Basarabia s-a mai dus doar de două ori. Din vechiul conac au mai rămas câteva pietre, acolo răsărind un sat de 70 de case: "Ce să caut acolo? Nu vreau nici pământul să mi-l dea înapoi. Ce să fac cu atâta durere?".


MĂNDRIE. Nicolae Bacalbaşa se luminează când este să vorbească despre înaintaşii săi. "Familia noastră este de viţă nobilă. Avem o rudă, în Bucureşti, baroneasa de Lrvendahl-Papae, care a cerut statului rus să îi stabilească geneza. Soţia mea a aflat că se trage din marele cneaz leton Gedymin şi din familia Golitsin. Familia noastră l-a învăţat carte, prin Alexeevici Golitsin, pe ţarul Petru I, apoi a dat lumii dirijori şi muzicieni de calibru, precum I.N. Golitsin. Istoria recentă îi scoate în evidenţă pe generalul Kraft, care a construit prima cale ferată în Rusia, pe ducele de Richelieu, dar şi pe alţi oameni de valoare. Fratele tatălui meu, care a fost inspector-şef al Poliţiei Brăilei, a avut trei copii de vază: Constantin, ziarist şi autor al volumului «Bucureştii de altădată», Ion, director al Teatrului Naţional Bucureşti, şi Anton, autor al cunoscutei nuvele «Moş Teacă». Avem un neam cu care ne mândrim, ca basarabeni şi români", spune prof. dr Nicolae. La 91 de ani, Nicolae este cel mai reprezentativ specialist în piscicultură pe care îl are România. "Când am venit aici, la Istitutul din Galaţi, am avut onoarea să lucrez timp de un an cu profesorul Antipa."


IMPOSIBILA IUBIRE. Doamna Veronica nu dă verdicte legate de o posibilă unire între România şi Moldova, "pentru că nu vreau să vorbesc despre un subiect delicat ca acesta". În schimb, Nicolae vede lucrurile ca pe "o problemă complexă. Istoria m-a învăţat să spun că orice poate fi posibil. Însă problema nu se poate privi doar sentimental, ci în primul rând economic. Acolo, în sudul Basarabiei, Rusia are interese majore. Şi agricultura au organizat-o inteligent în zonă. Încă din 1812. Apoi în 1918 am venit noi, românii. Ne-am dus cu sărăcia noastră, cu caracterul nostru balcanic. Am făcut şi multe abuzuri. Mulţi s-au răzbunat pe evrei. Tata l-a scăpat pe unul, pe care îl batjocorea un soldat pe malul Nistrului. Dar erau mulţi pe care nu avea cine să-i scape. Apoi au venit iar ruşii, altă ură, alte poliţe de plătit. Acum se vrea iar Unirea. Moldova ce are? Doar fructe, grâu şi struguri. Ce piaţă le putem asigura? Apoi ruşii ar face război. Basarabia, în special Transnistria, reprezintă pentru ei acelaşi lucru ca şi Kaliningrad. Nu ştiu dacă ar ieşi război dacă am face Unirea. Ştiu că şoseaua care pleacă de la Galaţi spre Kiev este construită ca una strategică. Ce credeţi că înseamnă asta? Atunci chiar credeţi în această idee, numită Unire?".


AMPRENTE
"Vadul lui Vodă este acum al celor cu bani din Chişinău şi s-a transformat într-un fel de staţiune. Oricum, familia mea a lăsat amprenta în istoria locului. Dar cine să-şi mai amintească de ceea ce au înfăptuit Sicard comuniştii?"
Veronica Bacalbaşa
ETICHETĂ
"Nu pot vorbi despre evrei, că nu mă lasă legea, însă istoria nu îi va ierta pentru ce au făcut acolo. Au fost mai răi ca bolşevicii. Nici ruşii nu au fost mai breji, au rusificat forţat Basarabia"
Nicolae Bacalbaşa


Portofelul

Din 1940 până în 1945, Nicolae a luat parte la multe lupte date în cel de-al doilea război mondial. Îl consideră pe Regele Mihai "criminal de război". Pentru că el, chiar dacă era o marionetă, se face responsabil de moartea a 150 de mii de eroi ucişi de ruşi între 23 august-12 septembrie 1944. "Atunci noi capitulaserăm şi trebuia să se îngrijească de soldaţi". 23 august 1944 l-a prins la Bârlad: "În acea noapte, nemţii s-au bătut cu o divizie de tancuri ruseşti. Le-au distrus. Un neamţ a găsit un portofel în buzunarul unui rus mort. Avea înăuntru un bileţel. Mi-a dat portofelul, crezând că acolo erau secrete scrise. Ştiţi ce era trecut în răvaş? «Eu, Mihailovici, am murit luptând pentru ţară. Rog partidul să nu persecute familia mea!» Acei ruşi ucişi au fost trimişi acolo la moarte sigură. Erau elemente reacţionare de care comuniştii au scăpat elegant. Am păstrat acel portofel ca pe o relicvă".

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Istoriografie - Despre trecutul românesc al Basarabiei nu au avut voie să scrie pânå în 1989 nici istoricii din Moldova sovietică, nici cei din România comunistă

Între 1945 şi 1989, între Prut şi Nistru, a existat Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM), parte a URSS. Istoricii i-au rescris istoria, iar populaţiei i-au inventat o identitate aparte. Românii de aici au devenit “moldoveni” – un popor aparte –, iar limba lor, scrisă cu caractere chirilice, s-a numit “limba moldovenească”. Nici în România nu se putea vorbi despre Basarabia românească. Iar slujitorii muzei Clio, patroana istoriei, au ocolit subiectul.

Prin semnarea Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova în 12 septembrie 1944, România şi URSS cădeau de acord şi asupra frontierei dintre cele două state. Se revenea la prevederile acordului din 28 iunie 1940, prin care Basarabia şi nordul Bucovinei treceau sub ocupaţie sovietică. La sfârşitul războiului, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947) a reluat termenii stabiliţi în 1940 şi 1944 pentru hotarele estice ale României. Prutul urma să devină frontiera dintre cele două state.

FOAMETE ÎN “PATRIA POPOARELOR”. După ce Basarabia a fost “eliberată” în anul 1944 de Armata Roşie, vechea provincie românească a intrat sub dominaţia URSS. În faţa autorităţilor sovietice au apărut greutăţile administrării teritoriului. O secetă cumplită s-a abătut asupra regiunii în anii 1945-1946. Deşi în ziarele locale se vorbea vag despre “lipsa de ploi”, la începutul anului 1947 situaţia devenise foarte gravă. Abia atunci au început să apară ştiri în presa de la Chişinău. Din cauza secetei şi a politicii sovietice de rechiziţionare a produselor agricole de la săteni, a izbucnit foametea. Nu era ceva nou pentru aceste locuri. Şi în vremea administraţiei române, în 1935, localnicii suferiseră de foame. Atunci însă autorităţile de la Bucureşti ajutaseră populaţia cu alimente trimise din toată ţara. În 1946, sovieticii au trimis prea puţine alimente basarabenilor. Deja 30.000 de locuitori erau la mijlocul anului, în plină vară, suferinzi de distrofie.

Numărul victimelor s-a înmulţit spre sfârşitul anului, au apărut cazuri de canibalism şi de criminalitate. Mulţi ajungeau să comită deliberat delicte pentru a se “adăposti” în închisorile unde au primit ceva de mâncare. Spectrul foametei i-a făcut pe alţii să încerce trecerea frauduloasă a frontierei spre România. Cantinele care trebuiau să-i deservească pe basarabenii înfometaţi au dispărut una câte una, iar cele rămase nu aveau nici măcar lemne de foc pentru prepararea hranei. Despre câţi locuitori au murit în cei doi ani de foamete nu dispunem de date oficiale. Potrivit istoricului basarabean Mihai Gribincea, între 150.000 şi 200.000 de basarabeni ar fi pierit de foame atunci.

“OPERAŢIUNEA SUD”. La 28 iunie 1949, Consiliul de Miniştri al RSSM a decis deportarea unor categorii de basarabeni, primii fiind “chiaburii”, moşierii şi marii comercianţi. Hotărârea fusese luată la Moscova şi urma să fie aplicată şi în cele trei ţări baltice (Letonia, Estonia şi Lituania) intrate după război în componenţa URSS. 11.342 de familii (circa 35.000 de oameni) din satele şi târgurile Basarabiei trebuiau să ia calea exilului forţat. În prealabil, au fost “şterse” de pe listă familiile cu membri ce serveau în Armata sovietică ori care fuseseră decoraţi cu “medalii de muncă şi de luptă ale URSS”. De “buna desfăşurare” a operaţiunii urma să se ocupe Securitatea de Stat a RSSM. Mii de “lucrători operativi” au venit în republică, o “armată” de 13.000 de ofiţeri şi ostaşi asigurând ordinea pe parcursul evacuării. Totul s-a petrecut în mare secret, nici măcar secretarii raionali de partid nu cunoşteau planul operaţiunii. Deportarea a avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie. Multe familii au fost distruse cu acea ocazie. Copii fără părinţi sau invers au fost deportaţi şi mult timp n-au mai ştiut unii de alţii.

Singurul drept pe care-l aveau surghiuniţii era să ia cu ei maximum 1.500 de kilograme. Celelalte averi care nu puteau fi luate erau confiscate şi puse la dispoziţia colhozurilor. În Siberia traiul deportaţilor a atins limita supravieţuirii. Locuiau mai multe familii în barăci lipsite uneori de orice mobilier. În ciuda alimentaţiei precare şi a condiţiilor rele de trai, oamenii aveau obligaţia de a munci în domeniul forestier şi piscicol. Împărţiţi în brigăzi, plecau dimineaţa la muncă în gerul siberian pentru a se întoarce rupţi de oboseală seara. Revenirea deportaţilor în locurile de baştină era o procedură anevoioasă. Puţini au obţinut permisiunea aceasta, după ce dosarele le-au fost “reexaminate” de comitetele executive ale sovietelor raionale. Ajunşi acasă, “norocoşii” constatau că nu mai aveau unde locui. Casele lor aparţineau deja colhozurilor şi deveniseră în scurt timp grădiniţe, farmacii şi şcoli.

DEPORTĂRI ÎN BĂRĂGAN. Locuitorii din Basarabia s-au aflat în timpul războiului într-un permanent refugiu. Atenţi la mişcările de pe front, mulţi basarabeni care se temeau de o eventuală ocupaţie sovietică au fugit în 1944 în România. Cei care s-au retras în Vechiul Regat au pierdut tot ce aveau. În România sperau să ia viaţa de la capăt. Mulţi s-au stabilit în Banat, în satele părăsite de etnicii germani ori deportaţi în Uniunea Sovietică. Laurenţiu Platon, basarabean din satul Răzeni de peste Prut, s-a aflat printre refugiaţi. Despre cum a ajuns în Banat i-a relatat lui Viorel Marineasa, autorul unui volum intitulat “Deportarea în Bărăgan”. Laurenţiu Platon a primit în toamna lui 1945, împreună cu părinţii săi, o casă lângă Sânnicolau Mare, în comuna Cheglevici. “Am primit o casă fără geamuri, fără nimic, povesteşte el. Am pus pături la geam, am pus paie pe jos şi-am fost vreo trei familii. Şi ne-am culcat toţi la rând. Pe urmă am găsit o altă casă, am reparat-o, am aranjat-o. (...), ţineam cai, oi, păsări multe. Pământ ne-a dat, cinci hectare. Recoltă bună!” Fericirea basarabenilor în noul lor cămin nu a durat mult. În 1951 părinţii lui au fost “dislocaţi” şi trimişi în Bărăgan, unde au primit “domiciliu forţat” până după moartea lui Stalin.

O ISTORIE MINCINOASĂ. Subiectul trecutului românesc al Basarabiei a fost ocolit de istoricii români după 1945. În “Manualul de istorie a RPR” operă a unui “colectiv de istorici” ce-l aveau coordonator pe Mihail Roller, istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru este prezentată conform “dogmei” sovietice. Ocuparea Basarabiei de Imperiul Ţarist în 1812 era descrisă ca o “eliberare de sub jugul turcesc”. Despre alipirea ei la Imperiul ţarului Alexandru I nu se scria nici o vorbă. Aceeaşi “scăpare” şi în cazul unirii cu România. În paginile manualului, evenimentele din 1918, – când Basarabia şi Bucovina s-au unit “cu ţara” – nu erau nici măcar amintite, în shimb “marea revoluţie bolşevică din octombrie” era descrisă în pagini întregi. Autorii mai consemnează şi ocuparea Basarabiei “cu forţa” de trupele trimise de la Bucureşti. “Guvernul reacţionar român, folosind situaţia grea a tinerei republici sovietice, menţionează manualul, o atacă şi o ocupă (ianuarie 1918), înăbuşind cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia.” Această teză era îmbogăţită şi cu o pretinsă implicare a germanilor, care ar fi semnat o înţelegere pentru a permite României să ocupe Basarabia. În realitate, autorităţile de la Chişinău chemaseră trupele române pentru a stopa anarhia soldaţilor bolşevizaţi. Momentul cedărilor din iunie 1940 către aceeaşi Rusie, de data asta sovietică, nu este amintit în manual. Se scrie doar despre “Dictatul de la Viena”, prin care o parte a Transilvaniei era trecută sub administraţie maghiară.

BASARABIA – UN SUBIECT TABU. Ştim astăzi mai multe despre subiectele interzise istoricilor români din cartea lui Ioan Opriş, “Securitatea şi istoricii”. Între altele, lucrarea prezintă documente despre nemulţumirile cercetătorilor români, obligaţi să uite că au existat două foste provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina. La un moment dat, printre membrii Institutului de Istoria Artei, Securitatea l-a infiltrat pe agentul “Silviu”. Scrupulos, acesta a notat tot ce a auzit în jurul său, inclusiv opiniile critice, exprimate între colegi, de cercetătoarea în artă feudală Teodora Voinescu. “Măsurile care se iau pentru a salvgarda interesele de ţară stăpânitoare a Rusiei Sovietice la noi sunt de-a dreptul ridicole, se plângea Teodora Voinescu colegilor săi, nu ai voie să pomeneşti în lucrările tale Basarabia şi Bucovina de Nord. La bibliografii nu trebuie să arăţi că o carte a fost tipărită la Cernăuţi sau Chişinău în timpul dominaţiei române, iar pe nenorociţii de basarabeni care vin la noi, ca de pildă maiorul Prepeliţă de la legaţia sovietică, nu-i lasă să vorbească româneşte, ci prin interpreţi.” După mai multe verificări, Teodora Voinescu a fost reţinută în 1960, pentru afirmaţii “duşmănoase” la adresa regimului.

INVENŢIILE LUI LAZAREV. Istoriografia basarabeană a contribuit şi ea la crearea noii identităţi a “poporului moldovean”. În 1949, A.M. Lazarev, ministrul Educaţiei Publice, alături de istoricii I. Grosul şi N. Mohov, a scris un “Curs de istorie a Moldovei”. Se năştea astfel mitul “etnogenezei moldoveneşti”. Sub pana acestor “autorităţi în materie de istorie”, se năştea practic un nou popor, al moldovenilor, urmaşi ai geto-dacilor romanizaţi şi ai slavilor sudici. Întregul curs “dovedea” influenţa benefică a culturii ruseşti asupra celei moldoveneşti. Mai târziu, în 1974, acelaşi Lazarev a publicat volumul “Organizarea statului sovietic moldovenesc şi problema basarabeană”.

În condiţiile în care Nicolae Ceauşescu distanţase România de politica sovietică şi imprimase o linie “naţională”, academicianul de la Chişinău “reamintea” şi mai accentuat vechile sale teze din anii stalinismului.

Reabilitare

Anii de dominaţie sovietică au făcut numeroase victime printre basarabeni. După obţinerea independenţei la 27 august 1991, statul moldovenesc a făcut demersuri pentru a repara un trecut dureros pentru mulţi locuitori. La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o lege pentru “reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârşite de regimul comunist totalitar de ocupaţie”. Cei care au avut de suferit până în 1990, se stipula în lege, trebuiau să primească drepturi politice, sociale şi civile, dar şi să fie compensaţi, prin daune materiale, pentru suferinţa lor. Toţi deportaţii şi familiile lor erau declaraţi nevinovaţi. Legea se adresa cu precădere victimelor “Operaţiunii Sud” din iulie 1949.

După ce Basarabia a intrat sub ocupaţie sovietică, între anii 1944 şi 1953, au fost colonizaţi, conform istoricului român Ion Constantin, peste 500.000 de etnici ruşi (aduşi din Tambov, Saratov şi Smolensk), ucraineni şi ruteni. Cei mai mulţi s-au stabilit la oraşe, satele continuând să fie populate preponderent de moldoveni. Între 1954 şi 1959, sovieticii au dirijat un al doilea val de colonizări în Basarabia, alcătuit din populaţie de origine turcă: găgăuzi, başkiri, uzbeci. Aceşti noi locuitori, dezrădăcinaţi la rându-le, fără voie din meleagurile natale, luau locul deportaţilor în Siberia, de la care “moşteneau” casele. În ciuda colonizărilor cu alte etnii, moldovenii alcătuiau 64,5% dintre locuitorii RSSM în 1989.

UNIUNE

“Copiii noştri, precum şi generaţiile viitoare trebuie să ştie precis un lucru, şi anume că părinţii lor nici nu îşi pot închipui altfel viaţa decât în uniune cu Rusia, în uniune frăţească cu popoarele care îşi au patria aici şi a căror soartă o împărtăşim din vechime şi pentru totdeauna”

Ivan Bodiul prim-secretar de partid al RSSM, 1967

CLARIFICARE

“Este cunoscut faptul că actualul teritoriu al RSSM a fost ocupat de Regele României şi reunite la momentul cuvenit cu teritoriul sovietic. Nu există nici o dispută în ceea ce priveşte frontierele între România şi Uniunea Sovietică, deoarece ambele sunt state socialiste, dirijate de interese comune şi urmărind acelaşi scop: comunismul. Aceasta nu împiedică însă ca în momentul de faţă să existe între locuitorii României oameni care cred că Moldova constituie o parte a României”

Nikita Hruşciov secretar general al PCUS, 1959

ROMÂNITATE

“Că nu suntem români străinul Pe-a lui o ţine. Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul Decât pe mine. Basarabie cu jale, Basarabie, De pe deal şi de pe vale, Basarabie!”

Grigore Vieru

BASARABIE CU JALE SIBERIA

“Atunci m-a luat la judecată, m-a întrebat cum şi de ce nu am ieşit la lucru. Eu am spus totul adevărat, cum am fost bolnavă de tifos şi îs slabă din putere, de îmbrăcat n-am cu ce mă îmbrăca cald, gerul e peste patruzeci de grade, afară de «buran». «Buran» înseamnă vânt cu jicoală, dar asta tot timpul era pe acolo. Aşa că nu prea aveau pentru ce mă judeca. Atât am rămas eu vinovată, că nu am dat «zaivlenie», adică să mă deie din lucru. Şi m-au judecat să şed două luni la închisoare”

Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Basarabia în cel de-al doilea război mondial

Despre organizarea politică şi administraţia Basarabiei în timpul celui de-al doilea război mondial am stat de vorbă cu profesorul universitar Gheorghe Buzatu. Domnia sa apreciază că teritoriul de la est de Prut a fost atunci în permanentă nesiguranţă; tocmai de aceea elitele provinciei au locuit la Bucureşti şi la Iaşi pe timpul conflagraţiei.


● Jurnalul Naţional: Domnule profesor, care a fost politica guvernului român, condus de generalul Ion Antonescu, faţă de Basarabia până la 22 iunie 1941, când a debutat "războiul de reîntregire"?

Gheorghe Buzatu: Guvernul generalului Antonescu dintru început şi-a propus ca scop recuperarea provinciilor istorice. Şi în arhivele noastre se păstrează materiale prin care se arată că la Cabinetul generalului Antonescu veneau informaţii referitoare la persoanele care făceau politica noilor administratori sovietici. Erau cunoscuţi Bucureştiului liderii comunişti de la Chişinău. Erau reţinute pentru arhivă fotografii... Inclusiv, sau mai ales, cele care apăreau în presă şi care reprezentau pe primul secretar al republicii.


● Cine erau noile autorităţi care guvernau Basarabia? Comunişti localnici sau activişti aduşi din "republicile unionale" pentru a "democratiza" nou-proclamata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească?

În principal au fost aduşi activişti din Ucraina. Au fost implicaţi şi agenţii locali comunişti, însă numărul lor era insuficient pentru guvernarea Basarabiei. Sovieticii nu erau nici foarte siguri pe fidelitatea localnicilor comunişti. Mai ales că noua republică sovietică moldovenească era o regiune foarte importantă în desfăşurarea războiului cu germanii care era iminent, deşi cele două state semnaseră Tratatul Ribbentrop-Molotov de împărţire a Europei. Faţă de noi, românii din Basarabia, au aplicat în mic modelul clasic de comunizare, acumulând experienţă pentru ce se va întâmpla după al doilea război mondial în ţările din estul continentului.


● Până în iunie 1941, au existat tentative de revoltă ale populaţiei faţă de noile autorităţi sovietice?

Din câte cunosc eu, nu a fost vorba de aşa ceva. Vor fi fost, pe ici-pe colo, nişte evenimente spre zonele de frontieră, pe zonele de graniţă ale României, dar fără să fie vorba de mişcări de masă.


● La 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a dat celebrul "ordin de zi" către armată – "Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!". În câteva săptămâni Basarabia şi Bucovina de Nord au fost realipite României. Care au fost primele măsuri luate de guvernul de la Bucureşti în vederea reintegrării celor două teritorii în statul român?

Din punctul nostru de vedere, al guvernului de la Bucureşti, s-a urmărit reinstalarea noilor autorităţi. Şi în context, în decursul mai multor săptămâni – iulie, august, septembrie 1941 –, guvernul Antonescu s-a preocupat de acest proces de întărire. În primul rând de punere în program a noilor autorităţi, de consolidare şi de organizare a lor. A fost vorba de faptul că în Basarabia şi Bucovina au fost înfiinţate "guvernământe" în fruntea cărora au fost puşi oameni credincioşi lui Antonescu. În cazul Bucovinei a fost colonelul Rioşeanu, în cazul Basarabiei a fost generalul Voiculescu. Aceşti guvernatori aveau în subordine un fel de miniştri ca directori pe probleme sociale, economice, educaţie. După s-a organizat printr-un decret-lege, semnat de către Mihai Antonescu (ministru de Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), la 3 septembrie 1941 se instala autoritatea acestor guvernatori. În Bucovina guvernatorul decedase şi a fost numit generalul Calotescu. El şi cu generalul Voiculescu vor rămâne la conducerea provinciilor până în martie 1943. Atunci au fost înlocuiţi de doi generali, respectiv Olimpiu Stavrat la Chişinău şi Corneliu Dragalina la Cernăuţi. Autoritatea lor s-a extins şi peste Transnistria în etapa următoare, unde preluase guvernământul civil profesorul Gheorghe Alexianu.


● De ce era nevoie de o administraţie militară în provinciile eliberate în vara anului 1941? Aveau un statut special Basarabia şi Bucovina sub raportul celorlalte provincii ale României?

Sigur că da. A fost şi Transnistria. Unde situaţia trebuia supusă necesităţilor războiului. Vă daţi seama apoi că a fost şi un transfer de populaţie foarte intens. A fost şi trimiterea de specialişti din România, de funcţionari care să acopere necesităţile. În primele luni au fost trimişi circa 10-12.000 de funcţionari care să completeze instituţiile.


● Care au fost criteriile după care s-au organizat "guvernământele" de la est de Prut?

Între obiectivele stabilite, pe de o parte s-a avut în vedere că era vorba de obiective civile şi obiective militare. Se voia şi o curăţare a terenului de operaţiunile militare şi asigurarea transporturilor pentru frontul care continua în sud-est. Organizarea însăşi a acestor provincii s-a urmărit sub toate aspectele: social, economic, cultural. În respectivele sectoare, până în 1943 toamna şi începutul lui 1944, s-au obţinut succese importante. În primul rând a fost creşterea producţiei pentru că acolo se desfăşuraseră operaţiuni militare. S-au luat măsuri şi s-au realizat însămânţări şi realizarea unor producţii importante la cereale şi celelalte produse adiacente să le spunem. Oricum, în al doilea an după eliberare, în Basarabia, spre exemplu, a fost semănat aproape integral pământul arabil. În ceea ce priveşte organizarea producţiei, a bazelor economice, a industriei s-a avut în vedere asigurarea legăturilor cu ţara. În cadrul Cabinetului militar al mareşalului Antonescu funcţiona un cabinet civilo-militar care era subordonat secretarului general al guvernului care discuta direct şi trata problemele.


● Care a fost politica guvernului român faţă de fostele autorităţi sovietice din perioada 1940-1941? Organizase Moscova retragerea lor?

Au retras ce s-a putut.


● Ce s-a întâmplat cu cei rămaşi acolo? Statul român a avut vreo politică specială faţă de ei? Au fost arestări în masă ori procese politice în rândul lor?

Toate persoanele care erau bănuite au fost cercetate. În privinţa unora s-au aprofundat cercetările şi unele persoane au fost descoperite ca fiind agenţi ai NKVD-ului. Aceştia au fost arestaţi şi condamnaţi.


● Au fost şi execuţii?

Au fost. Mai ales că în cursul retragerii ruşilor din Basarabia şi Bucovina, aceştia s-au dedat la distrugeri. În timpul ocupaţiei din 1940, o parte din populaţia Basarabiei s-a dedat la crime faţă de trupele române şi acuma asistăm la ceea ce se cheamă revanşa pentru ceea ce se petrecuse. Acest lucru nu trebuie pierdut din vedere.


● Cum caracterizaţi activitatea administraţiei româneşti de război în Basarabia?

Nu s-a întâmplat nimic spectaculos faţă de perioada 1918-1940. Basarabia era doar parte a României. Au existat şi unele "incidente", să le spunem. În cursul acestei operaţiuni foarte complicate în vreme de război, de reintrare în posesia ţării, s-au produs multe acte ilegale pentru că mulţi s-au dus acolo pur şi simplu să se îmbogăţească. Au fost acei îmbogăţiţi de război care au profitat, au revenit la afaceri. Au furat. A fost vorba de bunurile statului. Nu mai există cred o evidenţă clară a ceea ce luaseră sovieticii în retragere şi ceea ce rămăsese. Era o nebunie. A fost foarte uşor pentru cei veniţi de la Bucureşti să intre în posesie ilegală.


● Care era "starea de spirit" a populaţiei Basarabiei în această perioadă a războiului? Bănuiesc că exista destul de multă incertitudine – pleacă românii, vin ruşii şi viceversa...

Să avem în vedere faptul că pentru românii din Basarabia sentimentul de eliberare a fost cât se poate de clar. Sunt fie amintirile tipărite ale unor români care au ajuns prin forţa destinului să trăiască acele timpuri, fie referinţe, fie declaraţii pe care autorităţile de la Bucureşti le-au solicitat şi le-au obţinut sistematic de la românii de acolo. Şi ele se găsesc în arhive. Şi informaţii despre persoanele care au fost supuse unor tentative sovietice de a fi cooptate ca agenţi. Declaraţiile lor sunt în volume speciale aflate la Arhivele Naţionale. Ce credeau românii? Sentimentul care se degajă din documente este acela că ei sunt bântuiţi de nesiguranţă. Şi din câte înţeleg din documente, îmi dau seama că îi urmărea această obsesie, iar refugiul a fost unul în neanturi pentru cei presaţi de întrebarea "ce se întâmplă cu noi". Această stare de incertitudine s-a menţinut tot timpul în Basarabia.


● Care a fost poziţia elitelor locale privind starea de nesiguranţă de la est de Prut? Au încercat să-i încurajeze pe localnici să creadă în victoria României?

Situaţia a fost de incertitudine. Aşa-zisa elită de acolo, inclusiv cea din Transnistria, trăia la Bucureşti cu speranţa că după terminarea războiului se va întoarce să guverneze. Au fost câţiva intelectuali care au rămas. Puţini însă. Profesorii mari de la universitate erau la Iaşi sau la Bucureşti, şi de aici coordonau planurile postbelice asupra Basarabiei.


● În 1943 sovieticii au reuşit să rupă liniile germane, în chiar zona apărată de soldaţii români, şi se îndreptau cu viteză spre vest. A existat un plan de retragere din Basarabia în cazul în care frontul atingea linia Nistrului?

La sfârşitul anului 1943 a existat un plan de retragere a conducătorilor civili şi a militarilor. Iar în ianuarie 1944, mareşalul Antonescu a iniţiat un plan clar de retragere a autorităţilor sau a unei părţi a populaţiei. Un plan elaborat care s-a aplicat strict. Ideea acestui plan a fost că populaţia din Transnistria rămâne pe loc, cu excepţia autorităţilor. Exista posibilitatea ca o parte din minoritatea românească de acolo să se retragă în Basarabia, dar nu în Regat. Autorităţile din Basarabia şi Bucovina s-au retras în ţară. Şi o parte din populaţie. Nu a fost o masă enormă. A fost vorba nu numai de retragerea populaţiei, dar şi a bogăţiilor – animale, bunuri, toate acestea au fost aduse.


● Care erau criteriile pe care trebuia să le îndeplineşti pentru a avea "norocul" de a ajunge la vest de Prut?

În primul rând au fost evacuate materialele. Criteriile erau totuşi elitiste – cine era "fruntea" mergea înapoi cu autorităţile în retragere, cine nu...


● La 23 august 1944 Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea guvernului, iar România devenea aliată a Uniunii Sovietice. Care a fost statutul Basarabiei după acest moment?

Probleme nu s-au mai pus pentru sovietici, deoarece au revenit la graniţa din iunie 1940. S-a trecut din nou la organizarea socialistă a agriculturii, cu sovhozuri şi colhozuri. În fruntea ţării a fost pus un prim-secretar care conducea un soviet suprem. Este de altfel şi o fotografie din martie 1944 pe care a difuzat-o TASS-ul (agenţia de presă a URSS-ului, n.n.), care arată doi soldaţi care împung graniţa. Ei au stabilit graniţa – de aici începe URSS-ul – Basarabia a fost a lui Stalin din 1940. Au considerat o eliberare această graniţă, haideţi să-i spunem "istorică". Şi întotdeauna vor avea pretenţii că graniţa asta este stabilită printr-un tratat – dar a fost luată prin ultimatum. Nu există tratat, există ocupaţie!


Vine Armata Roşie!
După ce au pierdut bătălia de la Stalingrad (1943), trupele germane s-au aflat într-o continuă retragere. Armata Roşie a reuşit să "împingă" frontul tot mai mult spre graniţele Rusiei Sovietice. Înfrângerile aliaţilor germani şi români erau tot mai dese pe frontul de est. În ţară, politicienii se gândeau cum să scoată România din război, intensificând în acest scop contactele diplomatice cu aliaţii occidentali. Se înteţise şi psihoza venirii Armatei Roşii, abil folosită de-a lungul războiului de propaganda antonesciană. Deja mulţi basarabeni se retrăgeau peste Prut, de teama represaliilor sovieticilor. Pentru a "linişti" opinia publică din România, Viaceslav Molotov, ministrul de Externe sovietic, declara la 2 aprilie 1944 că URSS "nu urmărea dobândirea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente în România." Din 20 august 1944, sovieticii au declanşat însă "Operaţiunea Iaşi-Chişinău", ofensivă menită să ocupe România. 900.000 de soldaţi au fost implicaţi în atacul asupra teritoriilor româneşti. În acele zile, mareşalul Antonescu tocmai promisese generalului german Friessner că soldaţii români vor rezista pe linia de apărare Focşani-Galaţi. Nu şi-a mai respectat promisiunea, pentru că la 23 august a fost arestat.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Drama românilor de peste Prut

La 22 de ani de la unirea teritoriilor româneşti într-un singur stat, în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, România a trebuit să renunţe la Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilater şi o parte din Ardeal. Destinele a mii de români au fost frânte. Trecuţi sub ocupaţia sovietică, mulţi basarabeni au fugit în România, iar alţii au fost deportaţi în Siberia. "Obişnuinţa" cu noua administraţie a fost dureroasă.

Începutul celui de-al doilea război mondial (1 septembrie 1939) ameninţa frontierele tuturor statelor europene. Deja Polonia fusese ocupată şi împărţită în câteva săptămâni de trupele naziste şi sovietice. Şi România se afla într-o situaţie diplomatică dificilă. Aliaţii ei tradiţionali – Marea Britanie şi Franţa – se aflau la celălalt capăt al Europei.

"NU VOM CEDA!" Pentru a-şi linişti supuşii din provinciile revendicate de statele vecine, Regele Carol al II-lea a vizitat Basarabia în prima lună a anului 1940. La recepţia organizată la Cercul Militar din Chişinău, le-a vorbit despre drepturile istorice ale României asupra "ţinutului moldovenesc", după cum l-a denumit pentru a evita animozităţi cu diplomaţia sovietică. "Nici o brazdă de pământ nu vom ceda", ar fi declarat asistenţei Regele, conform însemnărilor sale zilnice din 6 ianuarie 1940. În primăvara aceluiaşi an însă, vecinii bulgari, maghiari şi sovietici pretindeau fiecare teritorii româneşti. Dar primii care au acţionat au fost ruşii, prin vocea ministrului de Externe, Viaceslav Molotov. Într-un discurs care nu anunţa nimic bun oficialităţilor de la Bucureşti, acesta menţiona "chestiunea litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică".

SOVIETICII REVENDICĂ... La 26 iunie 1940 o notă diplomatică sovietică a bulversat mediul politic românesc. "Informări" asemănătoare primiseră şi cele trei ţări baltice (Estonia, Letonia şi Lituania). De la statul român sovieticii se "mulţumeau" doar cu Basarabia şi nordul Bucovinei. Dacă prima provincie aparţinuse Rusiei ţariste până în 1918, Bucovina nu intrase niciodată în componenţa Imperiului Romanovilor. Argumentul sovieticilor – nordul Bucovinei trebuia cedat drept despăgubire pentru "stăpânirea" românească în Basarabia din ultimii ani – i-a indignat pe oficialii de la Bucureşti. Cererea
i-a fost înmânată la 26 iunie 1940 lui Constantin Davidescu, ambasadorul român la Moscova. Între patru ochi, Molotov l-a lămurit pe Davidescu de ce trebuiau "predate" Rusiei teritoriile revendicate. Potrivit lui Molotov, Sfatul ţării de la Chişinău votase unirea cu România în 1918 sub "teroarea" armatei române. În plus, Bucureştiul ar fi administrat defectuos provincia. Conform notei remise guvernului român, se impunea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în numai 24 de ore. Textul notei era plin de "scăpări" şi "argumente". Precum acela că "ucrainenii ar fi constituit populaţia majoritară în Basarabia".

"EROII DE LA PRÂNZ…". Panica i-a cuprins pe politicienii ţării. Regele Carol al II-lea a convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană, instituţie cu rol consultativ în deciziile politice importante. Deşi toţi participanţii la întrevedere recunoşteau drepturile istorice ale României asupra provinciilor revendicate, au tărăgănat trimiterea unui răspuns clar Moscovei, sperând să găsească o soluţie de compromis. O a doua întâmpinare oficială a URSS-ului i-a "trezit". La 27 iunie, sovieticii "ofereau" patru zile pentru eliberarea provinciilor, acţiune ce urma să corespundă intrării Armatei Roşii în principalele oraşe Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. Târziu în noapte, un nou Consiliu de Coroană a votat acceptarea ultimatumului. "Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat, nota Carol al II-lea în jurnal, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. (…) Au fost impresionaţi de sfaturile ce ne-au venit de peste graniţă, au fost impresionaţi şi de ideea că nu vom putea câştiga aşa un război. Unii au propus rezistenţa şi pe urmă au cedat, ar fi fost cel puţin un gest".


FUGA AUTORITĂŢILOR. Odată luată decizia evacuării, românii au organizat retragerea armatei şi a funcţionarilor din provincii. Primii care au plecat au fost înalţii demnitari, deşi ei ar fi trebuit să coordoneze şi să organizeze retragerea cetăţenilor de rând. De altfel propaganda prezenta favorabil desfăşurarea evenimentelor. Potrivit comunicatelor oficiale în judeţele de tranzit se organizaseră comitete de asistenţă, posturi de orientare şi ajutor, centre sanitare. În satele româneşti de peste Prut, ţăranii au aflat ultimii decizia guvernului Tătărescu de abandon a Basarabiei. Ocupaţi cu muncile obişnuite ale câmpului, sătenii au constatat surprinşi, seara, că oficialităţile locale dispăruseră. "Noi eram la câmp, îşi aminteşte Ion Ciomârtan, refugiat basarabean în 1940. Când am venit seara am văzut că nu mai era primar, nu mai era jandarm, nu mai era şef de post, nu mai era nimic. A plecat primarul, au plecat şi învăţătorii. Oamenii obişnuiţi nici n-au ştiut, erau la câmp, de unde să ştie ce se întâmplase? Probabil că autorităţile au primit un telefon, un ordin sau altceva şi cum l-au primit au şi plecat. Când am ajuns seara de la câmp şi am văzut că au dipărut şi aceştia, ne-am dat seama că se întâmplase ceva. ½i cum au plecat ei, a doua zi au şi intrat ruşii." În schimb, la oraşe, posesorii de aparate radio au ascultat ştirea oficială ce înştiinţa populaţia ţării despre cedare. Cei care au apucat să plece, au făcut-o în grabă. Nu ştiau decât că vor trece Prutul în România, nu ştiau unde vor locui sau dacă pentru refugiaţi statul român "pregătise" ceva special. Au apelat la rude, amici şi parteneri de afaceri. Singure, cadrele didactice au cunoscut "grija" statului român. Pentru învăţători şi profesori s-a înfiinţat un centru la Piatra Neamţ, iar de acolo erau direcţionaţi spre alte localităţi. Până la sfârşitul lunii octombrie 1940, peste 100.000 de basarabeni au trecut Prutul în România. La rându-le, 100.000 de etnici germani au profitat de – încă! – bunele raporturi dintre Germania nazistă şi Rusia Sovietică şi s-au strămutat în cel de-al Treilea Reich. Printre repatriaţii germani, s-au "strecurat" şi 5.000 de români. Ajunşi în teritoriile Reichului, s-au repatriat în România (1941-1942). În locul "fugarilor", sovieticii au adus din Galiţia în sudul Basarabiei familii întregi de polonezi şi ucraineni, găsiţi acolo de armata română în 1941.


DEPORTAŢI DUPĂ REGULAMENT. Cei mai mulţi dintre basarabeni au rămas pe loc, nefiind încântaţi de perspectiva pierderii agoniselii de-o viaţă. În grade diferite, sovieticii "au băgat groaza" ori s-au răzbunat pe moldoveni, de la înterogatorii şi ameninţări până la deportare. Pentru ţărani se întocmise o "ierarhie". În funcţie de avere, aceştia erau împărţiţi în categoriile A, B şi C. "Eu eram în categoria A, relatează Ion Ciomârtan. Seara te chema la primărie la ora 9, dar nu te întreba nimeni nimic până la ora 12. La 12 te lua la întrebări primul funcţionar: «Câtă corvoadă ai făcut azi? Ţigani români, Siberia cu voi». Din ţigani români nu ne scotea. (…) A durat vreo trei luni, în fiecare noapte. Nu ne băteau, numai ne întrebau şi ne ameninţau cu Siberia". Alţii nu au fost la fel de "norocoşi". Învinuiţi de antisovietism şi de acţiuni criminale, membrii fostelor partide istorice româneşti, moşierii, comercianţii, jandarmii şi refugiaţii din URSS au fost surghiuniţi în regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Novosibirsk şi Cazahă de sud. Autorităţile de la Moscova aprobaseră în prealabil un regulament despre cum trebuiau să se desfăşoare deportările. La 7 iunie 1941, NKGB al RSSM (noua denumire a poliţiei secrete sovietice din Basarabia) a cerut 1.315 de vagoane pentru a deporta 85.000 de basarabeni. Planul s-a aplicat întocmai în noaptea de 12 spre 13 iunie. Soarta deportaţilor a rămas un mister pentru cei pe care i-au lăsat în urma lor. Puţini s-au mai întors acasă să depene povestea suferinţei lor. Familii întregi s-au destrămat, risipite în imensitatea Rusiei Sovietice.


HRUŞCIOV, LA CHIŞINĂU. Pentru a coordona mai bine activitatea politică în noua "achiziţie" teritorială sovietică, Kremlinul l-a "detaşat" în Basarabia pe Nikita Hruşciov, la acea dată membru în Biroul Politic al Comitetului Central şi prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean. Însoţit de S. Timoşenko (comisar al apărării poporului din URSS), Hruşciov a vizitat Chişinăul la 3 iulie 1940. La numai o zi a fost "aleasă" conducerea locală. Comitetele executive din Basarabia şi nordul Bucovinei erau alcătuite din 75 de membri, dintre care doar trei moldoveni rusificaţi (T. Constantinov, S. Zelenciuc şi N. Salagor). Ceilalţi erau ruşi şi ucraineni. În luna august 1940, în locul fostei provincii româneşti Basarabia, sovieticii au înfiinţat, la a şaptea sesiune a Sovietului Suprem, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Pentru ocuparea funcţiilor locale nu s-au organizat alegeri republicane, ci s-au numit cadre de către organele militare şi de partid de la "centru". A existat totuşi o delegaţie a basarabenilor la Moscova. Dintre 31 de membri, 19 erau etnici ruşi, 4 evrei, un ungur şi 7 moldoveni filo-sovietici. Dintre fostele judeţe româneşti, Hotinul, Ismailul şi Akermanul au fost "date" Ucrainei, deşi populaţia românească depăşea numeric celelalte etnii: moldoveni 28,3 %, ucraineni 25,4%, ruşi 18,2%, iar restul alte naţionalităţi. Legislaţia sovietică a fost rapid adoptată şi în RSSM. La 15 august 1940 s-au naţionalizat băncile, întreprinderile industriale, cele din transportul feroviar şi din telecomunicaţii, mulţi proprietari preferând să se refugieze în România vecină. Din februarie 1941, alfabetul latin a fost interzis pe teritoriul RSSM.


Cei care s-au opus
La Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940, şase membri s-au opus cedării Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, ½tefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu se arătau încrezători în forţa militară a armatei române. Chestiunile de ordin militar nu le erau însă familiare "temerarilor" membri ai Consiliului. După terminarea şedinţei, Regele Carol al II-lea nota amuzat în jurnalul său: "Un mic incident comic-tragic a fost în cursul atacului lui Iorga împotriva lui Ţenescu: l-am întrebat (pe Iorga – n.n.) cât crede că ar costa un avion de bombardament, mi-a răspuns că probabil vreo 500.000 lei, a rămas extrem de uimit când a auzit că acesta costă 30 de milioane". După ce evacuarea Basarabiei a devenit o realitate, Nicolae Iorga şi-a continuat protestul faţă de cedările teritoriale. El i-a atras de partea sa şi pe alţi politicieni şi intelectuali ai epocii, printre care Ion Mihalache, Iuliu Maniu, A.C. Cuza, C.I.C. Brătianu, istoricul Gheorghe Brătianu şi gazetarul Stelian Popescu. Ei au contestat "recunoaşterea legală" a cedărilor într-un memoriu înaintat preşedinţiei Consiliului de Miniştri.


Victimele pactului secret
Cu o săptămână înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, Germania nazistă şi URSS au încheiat un pact surprinzător pentru mulţi contemporani. La 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, miniştrii de Externe german, respectiv sovietic au semnat pactul ce le-a purtat în istorie numele. Prevederile protocolului adiţional secret delimitau practic sferele de influenţă ale celor două state între Marea Baltică şi Marea Neagră. Destinele Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Poloniei şi al României se decideau practic la Moscova. "În privinţa Europei sud-estice, stipula articolul 3 din tratat, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii." În 1940, ruşii au pretins României în plus faţă de ce "obţinuseră" prin semnarea pactului, şi nordul Bucovinei. De-abia după 60 de ani (24 decembrie 1989), deputaţii poporului din URSS au recunoscut existenţa protocolului secret şi l-au declarat nul.


Masacru la Fântâna Albă
Pe la începutul anului 1941 printre românii aflaţi sub ocupaţie sovietică s-a răspândit un zvon. Se spunea că cei care vroiau să plece în România trebuiau doar să completeze o cerere în limba rusă şi apoi treceau nestingheriţi Prutul. Activiştii locali au fost uimiţi şi speriaţi în egală măsură de amploarea cererilor primite la reşedinţele raionale de miliţie. Le-au spus oamenilor că până la noi "directive" listele de plecări rămâneau închise. Zvonul cu pricina ajunsese şi la urechile bucovinenilor din preajma oraşului Storojineţ. Aceştia sperau să forţeze graniţa cu România şi şi-au dat întâlnire la Hliboca, localitate apropiată frontierei. Circa 3.000 de oameni s-au încolonat, având în fruntea lor preoţii. Încurajaţi perfid de cadrele NKVD-ului, au fost somaţi de către grăniceri la punctul de vamă Fântâna Albă. Nu s-au oprit la focurile de armă ale soldaţilor şi în scurt timp, s-a tras în plin în coloana de români. Se pare că pentru morţi fuseseră pregătite dinainte şanţuri ca să-i îngroape. Numărul victimelor nu este cunoscut nici acum cu exactitate.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]