Caravana Jurnalul Naţional 2007

„Caravana Jurnalul Naţional” a plecat la drum, pentru al patrulea an consecutiv. Descoperirea României continuă. De astă dată îţi arătăm România de acolo de unde ea se vede prea puţin. Traseul caravanei sare din graniţele administrative ale ţării şi acoperă un colţ de lume mare cât vreo opt judeţe, în care inima românească bate de multe secole, dar nu prea o mai auzim. Ori o auzim, dar nu ne e la îndemână să o ascultăm. Noi socotim acum că se cade să plecăm urechea şi la bătăile inimii care pâlpâie în Basarabia."

O să ne aducem aminte că din 1812 Moldova n-a mai fost întreagă şi o jumătate din ea a fost provincie ţaristă până când România a crescut mare, învingătoare în Primul Război Mondial.

Aproape un sfert de veac de prosperitate interbelică a fost strivit sub talpa stalinistă în vara lui 1940, peste doar un an - azi se împlinesc 66 de ani - românii treceau iarăşi Prutul la fraţii lor. Din vara lui 1944, teritoriul ocupat de ruşi avea să devină Republica Socialistă Moldovenească până în 1990. Proaspătul stat suveran avea să cunoască în 1992 războiul civil, ale cărui răni sunt şi astăzi deschise pe Nistru.

Acestea sunt reperele temporale majore înlăuntrul cărora furtunile au bântuit Basarabia de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Fără povestea deloc romantică a acestui colţ de lume, că altfel nici nu pot să-i zic, istoria noastră e săracă şi mincinoasă. De aceea nu putem nici s-o uităm, nici s-o neglijăm. Mărturie stau zecile de mii de români basarabeni refugiaţi în dreapta Prutului şi urmaşii lor, care nu au contenit să privească spre căminele părăsite în timp de război. Şi mai stau sutele de mii de tineri basarabeni care privesc cu jind astăzi spre Europa care îi aşteaptă tot la dreapta Prutului. Pentru ei, Europa începe cu România, iar, pentru noi, Europa nu se termină neapărat la graniţa de est.

Vasăzică, basarabenii sunt prea prezenţi printre noi ca să nu ne intereseze, iar pământul pe care trăiesc e mult prea frumos şi plin de istorie ca să nu merite străbătut de caravana noastră.

DE CE ACUM? Pentru că au trecut 17 ani de la Revoluţia noastră sângeroasă şi de la revoluţia lor de catifea. Timp suficient ca patima, exaltarea, speranţele nerealiste, teama, suspiciunea şi toate celelalte sentimente complicate şi contradictorii să se mai domolească. Să facă loc curiozităţii sănătoase, interesului firesc şi cât se poate de legitim, dintr-o parte în cealaltă. Şi unei judecăţi cu mintea deschisă şi zâmbetul pe buze.

Pentru că avem paşaport de UE şi privim spre Vest cu atât de mare atenţie, încât uităm adesea să ne mai uităm şi în jurul nostru. Pentru că prea mulţi basarabeni vor acum paşaport românesc ca să nu ne intereseze cine sunt ei şi ce vor de fapt. Pentru că de atâtea ori elita născută între Prut şi Nistru a fost distrusă, smintită, exilată şi umilită în ultimii 60 de ani, încât e drept să ne întrebăm ce a mai rămas în loc. Şi, dacă a rămas, să o poftim la dialog şi să o recunoaştem de soră.

DE CE NOI? Pentru că suntem „Jurnalul Naţional”. Pentru că ne pasă de tot ceea ce înseamnă ceva în spaţiul spiritual românesc şi ne influenţează modul de a gândi şi de a fi. Ne pasă de tot ceea ce e statornic, valoros şi autentic, menirea noastră e să călătorim şi să descoperim pentru voi tot ce merită să fie tipărit. „Jurnalul Naţional” este un ziar care se citeşte şi apoi se păstrează la colecţie. Îţi redă muzica aleasă, uitată în fonoteci. Îţi dă carte bună şi film de calitate. Îţi redă România pe care n-ai ajuns încă să o cunoşti. Acum îţi oferă o călătorie a prieteniei şi iubirii de fraţi, vreme de o lună, în timp şi în spaţiu, prin Basarabia bunicilor şi a zilelor noastre. Noi suntem acum acolo, de unde îţi povestim ce vedem. Şi îţi arătăm în imagini ceea ce merită să vezi şi tu.

Socoteşte, aşadar, dacă vrei, că rostul acestui demers este parte din planul nostru de lungă durată ce poartă numele „Recurs la România”.

Aşadar, de azi înainte o să cunoşti la fel de bine ca noi cine sunt basarabenii, ruşii, ucrainenii sau găgăuzii care trăiesc între Prut şi Nistru, ce politică se face acolo, ce mâncare se mănâncă, ce ziare se citesc şi ce cărţi se scriu, ce afaceri se fac, ce se ştie despre România şi ce se aşteaptă de la români. Şi după ce o să afli tot ceea ce-ţi putem spune noi, ziariştii de la Bucureşti şi prietenii noştri din presa de la Chişinău, după ce vei fi parcurs întregul traseu al caravanei, de la Bălţi la Cahul şi de la Ungheni la Tighina, să te gândeşti cum ţi-ar plăcea să arate Europa viitorului şi până unde ţi-ai dori să se întindă.

Scriindu-ţi aceste gânduri despre rostul nostru aici, la stânga de Prut, mă gândesc că bunicii mei, Volodea şi Nadejdea, cei demult adormiţi, se întorc cu mine din pribegie la rădăcinile lor, mă însoţesc şi se minunează despre ce-a devenit lumea asta de când ei nu mai sunt pe-aici, pe-aproape.

Puteţi comunica instant cu membrii echipei, accesând secţiunea de forum “Caravana Jurnalul Naţional”. Trimiteţi informaţii, opinii, fotografii, la adresa de mail: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link].

(„Jurnalul Naţional”, 21 iunie 2007)

Moldova nu are o independenţă reală, ci una formală, susţine scriitorul basarabean Vitalie Ciobanu, redactor-şef al revistei Contrafort. În opinia sa, o soluţie pentru integrarea Republicii Moldova în UE este importarea modelului cipriot, adică o debarasare de Transnistria, fără să-i recunoască însă independenţa.


► Jurnalul Naţional: Astăzi, grupările politice şi culturale democratice de la Chişinău acuză partidul comuniştilor de toate necazurile prin care trece Republica Moldova. Cum a ajuns PCRM la putere?

Vitalie Ciobanu: Fostul partid comunist sovietic din Moldova a fost desfiinţat în 1991, imediat după puciul anti-Gorbaciov. Apoi, în 1995, când Petru Lucinschi a devenit preşedinte al Parlamentului, la o propunere a lui a fost readus în legalitate partidul comunist. Era format din foşti "aparatcici" sovietici, preşedinţi de colhoz, agenţi KGB. De atunci, ponderea lor în Parlament a tot crescut. Forţa lor electorală se bazează în primul rând pe minoritatea rusofonă.


► Totuşi, etnicii ruşi sunt o minoritate în Republica Moldova. Cum au reuşit comuniştii să câştige simpatia electoratului românesc?
În 1998 am înregistrat o devalorizare dramatică a leului moldovenesc, care era prea legat de rubla rusească. În 1999 a urmat tot un an foarte greu, cu reţineri în plata salariilor şi pensiilor (de câte cinci-şapte luni), cu frecvente deconectări de energie electrică în zonele rurale, şi chiar şi în Chişinău. Lumea era foarte nemulţumită. Ascensiunea comuniştilor s-a datorat şi unei conjuncturi politice favorabile. Petru Lucinschi îşi dorise la un moment dat un regim prezidenţial, îşi dorise mai multe împuterniciri. Şi atunci toate partidele, inclusiv comuniştii care se aflau în opoziţie, s-au unit împotriva lui Lucinschi. Au format un fel de "monstruoasă coaliţie". La 5 iulie 2000 a fost votată republica parlamentară. Apoi, ca urmare a imposibilităţii alegerii şefului statului deja după noua formulă, legislativul a fost dizolvat, iar alegerile parlamentare anticipate din februarie 2001 au fost câştigate de partidul lui Voronin.


Salam la preţ mic


► Care au fost principalele promisiuni ale comuniştilor în campania electorală?
Oamenii au crezut că salamul va costa din nou ca pe vremea sovieticilor, au crezut că vor scădea preţurile la serviciile comunale (gaz, apă, electricitate), că se vor plăti salariile şi pensiile la timp, şi au căzut în plasa populismului PCRM-ist. Ca proiect politic, comuniştii propuneau intrarea Moldovei în aşa-zisa comunitate Rusia-Belarus, care pe atunci părea ceva "măreţ". Din fericire, nu s-au ţinut de cuvânt. E drept că restanţele la salarii şi pensii au fost lichidate, întreruperile de energie electrică au încetat etc. Economiştii basarabeni spun că îmbunătăţirea climatului economic se datorează reformelor antamate de fostele guvernări, comuniştii doar au profitat de trecerea momentului cel greu...


► De câţiva ani încoace, preşedintele Voronin se declară ataşat valorilor europene, susţinând că Republica Moldova este pregătită să se alăture Uniunii Europene. Cât de realistă este această posibilitate?
Comuniştilor le-ar plăcea un fel de integrare care să nu le clintească poziţia lor dominantă, o integrare în sensul să le vină bani din Occident. Însă adevărata "europenizare" a Basarabiei îi va arunca în tomberoanele istoriei. În 2005, cu o lună înaintea alegerilor parlamentare, s-a semnat un aşa-zis Plan de Acţiune Moldova-UE, cu scop electoral, desigur. În ultimii ani s-au adus în plan legislativ câteva ameliorări, dar noile legi, cum este Codul Audiovizualului, nu funcţionează. Acolo sunt nişte norme europene, dar nu se aplică.


► Ce cred cetăţenii Republicii Moldova despre identitatea lor? Există o aprinsă dispută moldovenism-românism. Este pregătită societatea dumneavoastră să îmbrăţişeze o nouă identitate, cea europeană?
A fi român în Basarabia nu este o distincţie etnică în raport cu cei care-şi spun moldoveni. Este o distincţie politică şi o calificare culturală. Cei care-şi spun români sunt mai degrabă intelectuali, tineri mai pregătiţi, mai cultivaţi şi care optează politic pentru reunificarea cu România. Cei care-şi spun moldoveni sunt o masă de cetăţeni, care nu ar fi neapărat împotriva României. A mai rămas însă un fel de conservatorism de tip regional, care îi marchează. Noutatea sau "schizofrenia" momentului constă în faptul că această restanţă în ce priveşte conştiinţa naţională a basarabenilor trebuie armonizată cu identitatea europeană, postnaţională.


România, pe model german


► Credeţi că este posibilă o reunificare a Basarabiei cu România? Ce cred oamenii de aici despre această posibilitate?
Moldova nu este un stat liber, pentru că se află sub şantaj rusesc. Nu avem o independenţă reală, există o independenţă formală doar. A fi independent în Moldova înseamnă să ai libertatea să optezi pentru un proiect comun cu România. Acest proiect comun trebuie regândit, formulat în datele anului 2007, nu copiat după istoricul 1918. Iată o adevărată provocare pentru oamenii noştri politici, de o parte şi de alta a Prutului, o temă de dezbatere incomparabil mai demnă decât meschinele reglări de conturi la care asistăm astăzi. România are nevoie să se descentralizeze, să-şi dezvolte regiunile. Pe model german, să zicem. Asta ar fi foarte interesant: o Românie ca structură federală ar putea să convină mult mai mult moldovenilor. Pentru că la noi mai există o anumită teamă: să nu vină regăţenii şi să ne ia posturile. Să fim noi stăpâni aici! Dar în acelaşi timp nu poţi fi stăpân în Moldova dacă nu mergi împreună cu România, altfel te înghit ruşii!...



Modelul cipriot


O soluţie pe care Vitalie Ciobanu o propune Moldovei, ca să aibă şanse reale de a se integra în UE, este importarea "modelului cipriot", adică îndepărtarea de Transnistria, dar fără a-i recunoaşte independenţa, pentru a nu legitima regimul criminal de acolo. "Situaţiile nu sunt ca pe insulă, însă Bruxellesul ar trebui să ofere un orizont de integrare europeană, fără să se mai cramponeze de Transnistria." Întrebat dacă ţara sa s-ar putea lipsi din punct de vedere economic de spaţiul în care este concentrată cea mai mare parte a industriei, Ciobanu crede că "practic, Moldova este decuplată de Transnistria. Actuala putere şi-ar dori să integreze Transnistria, pentru că i-ar aduce potenţial economic. Plus că i-ar livra voturile rusofonilor de acolo". Astfel, scriitorul este de părere că, în chestiunea Transnistriei, moldovenii ar trebui să spună aşa: "Domnilor occidentali, aici este un conflict care ne depăşeşte. Aici este vorba de Rusia, nu de mica Serbie, pe care o puteţi rezolva uşor. E marea Rusie, care deţine arme nucleare şi care dictează politica la nivel global. Nu ne transformaţi pe noi în eternul ostatic al relaţiilor dintre voi, daţi-ne şansa noastră, mică, dar reală".

Au trecut deja câteva săptămâni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Basarabia, pe la mănăstirile cele rănite în timpurile sovieticilor, mănăstiri ce-şi oblojesc astăzi plăgile ce păreau să nu mai găsească vindecare. Iar rememorarea celor aflate în această călătorie este tulburătoare.


În Valea Ichelului, raionul Ungheni, patru sunt lăcaşurile sfinte importante, ca patru braţe de cruce. Despre Hârjăuca v-am relatat în articolul precedent.


DEZMIERDĂRILE LUI DUMNEZEU. Înainte însă de a purcede spre Hârbovăţ – al doilea braţ de cruce –, vă propunem să deschidem cartea lui Sadoveanu, "Drumuri basarabene": "Mănăstire, chilii, acareturi, toate sunt acoperite cu tablă vopsită verde. E culoarea pravoslavnică, pe care o întâlnim pretutindeni la aşezările mănăstireşti. Chiliile aşezate roată în jurul bisericii parcă dorm tăcute în soarele de iulie. Abia găsim undeva un obraz bărbos cu plete şi comanac, care ne dă desluşiri asupra stăreţiei. Din ograda goală şi netedă, pietruită şi împresurată de clădiri înalte, trecem prin cotite cotloane, ni se deschid uşi ferecate ca de cetate, şi deodată intrăm într-un cerdac larg şi umbros, care dă asupra unei livezi... Lâng-un loc aspru şi gol, ca prin farmec s-a deschis o încântătoare privelişte pe care o contemplăm din jilţuri. Vin adieri de la flori, s-aude murmurul prisăcii, ale cărei căsuţe stau rânduite sub meri... Ca pretutindeni în Moldova, mănăstirile sunt locuri de dezmierdare şi tihnă: sunt «staţiunile climaterice» ale vechilor boieri veliţi. Mănăstirea se înalţă numai într-un loc pe care Dumnezeu, între toate, l-a împărtăşit cu harurile frumuseţii".


Asta se întâmpla la 1919, imediat după întoarcerea Basarabiei "la trupul mumei sale, România". Descrierea sadoveniană, patriarhală, se potriveşte (oarecum) şi mănăstirii din vremea de azi: "ograda goală şi netedă", "chiliile aşezate roată", adieri de flori şi murmur de prisacă. Dacă intri prima dată aici, n-ai bănui ce furtuni s-au abătut asupra acestui loc căruia i s-ar fi cuvenit, poate, doar diezmierdările lui Dumnezeu.


LOVITURILE DIAVOLULUI. Pentru monahii Basarabiei, imediat după cel de-al doilea război mondial, între "diavol" şi "KGB" s-a pus rapid semnul "=" (egal). Datorită icoanei făcătoare de minuni, aici veneau mii de pelerini, locul era întotdeauna plin de credincioşii veniţi de departe pentru a găsi alinare. Chiar şi celor din conducerea statului, după ce din 1949, timp de mai bine de 10 ani, reuşiseră să închidă aproape toate mănăstirile şi mai mult de trei sferturi dintre biserici, le era teamă să se atingă de Mănăstirea Hârbovăţ, pentru a nu se isca o răzmeriţă. Dar lucrul s-a dovedit a fi mai uşor de făptuit atunci când "diavolul" s-a aliat chiar cu oamenii bisericii. Despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev, înregimentat în KGB, am mai scris şi atunci când am pomenit calvarul Mănăstirii Hârjăuca. La Hârbovăţ, chiar stareţul mănăstirii, Evtihie Andronache, avea nume conspirativ: "Scurtu". Sarcina lui a fost, la început, de a crea derută în rândul monahilor, lansând zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii şi despre împărţirea averilor acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre călugări au plecat de bună voie, în anul 1961, "Scurtu" ajutându-i cu cele necesare pentru o grabnică refugiere în sânul familiilor lor sau la alte mănăstiri. Pentru a-i muta din loc pe ceilalţi, a fost nevoie de sprijinul unui alt agent KGB, stareţul Mănăstirii Noul Neamţ, Iosif Gargaliuc (nume de cod: "Florea"), care s-a oferit să îi găzduiască în mănăstirea sa pe cei care nu plecaseră încă (ştiind prea bine că la scurtă vreme şi Mănăstirea Noul Meamţ urma să fie închisă). În fine, pentru cei care tot nu se lăsau duşi departe de locul în care îl slujiseră cu devotament pe Dumnezeu, stareţul Hârbovăţului a cerut ajutor chiar de la arhiepiscop (al cărui nume de cod era: "Kazanţev"), pentru a-i izgoni pe călugări, solicitând apoi reprezentantului Patriarhiei Ruse pe lângă guvernul R.S.S. Moldovenească, Romenski, să preia averea mănăstirii. Cât despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev în "uciderea" mănăstirii, iată ce relatează jurnalistul basarabean Dinu Rusu că menţionează raportul KGB-ului din acea vreme: "Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Pe parcursul pregătirii mănăstirii pentru închidere, din ordinul lui au fost transferate din timp în alte mănăstiri persoanele care ar fi putut influenţa negativ procesul de închidere a mănăstirii". Şi, ca şi cum tot acest calvar nu ar fi fost de ajuns, în 1962, din ordinul aceleiaşi poliţii ideologice, cheile sunt confiscate şi armata soseşte aici, cu tancurile. Mai mulţi ostaşi au pătruns în subsolurile bisericii "Pogorârea Sfântului Duh", unde au profanat şi au distrus mormintele ctitorilor şi ale egumenilor. Altarul, catapeteasma, cărţile şi icoanele mănăstirii au fost arse, iar cele 6 clopote au fost duse cu camioanele şi topite. Locul a fost transformat în şcoală pentru copii cu handicap. După 1992, Mănăstirea Hârbovăţ a fost redeschisă.


O SCURTĂ ISTORIE. Despre calvarul mănăstirii, ca şi despre istoria ei veche şi momentele de binecuvântată strălucire, ne-a vorbit blagocinul Serafim (blagocin înseamnă protoiereu, în Basarabia), spre care ne-a îndrumat părintele stareţ Nicandru Munteanu. Ca oaspeţi ce ne aflam, am vizitat atât lăcaşurile celor două biserici, cât şi clădirea şcolii de cântăreţi, unde ne-am aşezat, pentru câteva minute, în băncile goale acum, căci este vacanţă.


Câteva file din trecut: ctitorul Hârbovăţului este boierul Constantin Carpuz, care pe la 1730 ridica acest sfânt lăcaş. Dar o legendă vorbeşte despre un călugăr bătrân şi gârbovit (în unele surse, Hârbovăţul este întâlnit şi sub forma: "Gârbovăţ", de la "gârbov"), care ar fi ajuns aici în ultimii ani ai veacului al XVII-lea, împreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bersan din Podolia. E posibil chiar ca ambele variante să fie adevărate şi să se completeze, cert nu se ştie, căci arhiva a fost arsă în cele trei incendii pe care le-a suferit mănăstirea în secolul al XIX-lea, în urma atacurilor turcilor şi tătarilor. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a scăpat din cele trei incendii, se spune că a fost dăruită mănăstirii de mama colonelului Nicolai Abdulaev, în 1790, după moartea acestuia în războiul ruso-turc. Minunile săvârşite de aceasta erau atât de copleşitoare, încât credincioşii din Chişinău care făceau adeseori pelerinaje la Mănăstirea Hârbovăţ, au făcut cerere oficială pentru ca Icoana Maicii Domnului să fie adusă, o perioadă din an, în oraş, la Catedrală. Din 1859, icoana s-a mutat la Chişinău, de unde a revenit de fiecare dată (mai puţin în cele trei decenii de prigoană) la Hârbovăţ în timpul Postului Paştelui. Icoana însă nu a rămas nici a Chişinăului, în restul anului cu ea făcându-se pelerinaje prin întreaga Basarabie, mai ales la vremuri grele – secetă, potop etc.




Rezistenţă


"Părintele stareţ Nicandru a fost hirotonit ca diacon la Mănăstirea Japca, singura care a rămas să funcţioneze. Au avut aşa o tărie de caracter, acolo, la mănăstire! Nu cheltuiau nimic să poată să plătească impozitul mare care se pusese. Totuşi, Dumnezeu n-a îngăduit ca sămânţa monahismului să piară din Basarabia. S-au închis mănăstirile, dar călugăria n-a fost închisă"


Bucurie


"E aşa un aer de sfinţenie, aici, la Hârbovăţ! E un duh de linişte! De multe ori, ies noaptea şi zic: Doamne, câtă bucurie am şi eu, să fiu aici!" Blagocinul Serafim Mănăstirea Hârbovăţ


Credinţă


"Ce e mai important în viaţă? Să ai oleacă de credinţă în tine! Altul, poate că nu crede, întreabă: «Da’ unde-i Dumnezeu acela? Unde l-ai văzut?». Numa’ că Dumnezeu e tot timpul şi în tot locul. Nu se poate face fără el nici un pas. Nici acela care se crede fără Dumnezeu nu e lipsit de paza Domnului."


Rugăciune



"În timpul ăsta e rău tare! Legea asta care îi lasă de pleacă peste hotare nu-i pentru toţi bună. Rău s-a destrăbălat lumea cu plecările în Italia. S-au distrus familii. Ea s-a dus peste hotare, bărbat-su a rămas cu doi-trei copii acasă. O aşteaptă, da’ într-o zi ea zice că nu mai vine… Vine bărbatu’ la mine şi se jăluie. «Ce să fac?», întreabă. «Roagă-te!», asta îi spun. Dacă te rogi, Dumnezeu poate să te ajute!" Părintele Efim Mănăstirea Hârbovăţ
Epitrahilul cu steluţe sovietice



"Bunicul fusese primar în Căpriana", începe a ne povesti blagocinul Serafim de la Hârbovăţ. "L-or ridicat în ’39. Bunica mea a fost dusă în Kazahstan cu şapte copii. I-au coborât în stepă şi le-au spus: «Duceţi-vă!». Au mers mult pe jos, până au dat peste nişte izbe. Erau oameni buni acolo. I-au hrănit, i-au încălzit. O iarnă întreagă le-au dat lapte de iapă. Când n-a mai putut, bunica şi-a luat copiii şi s-o întors în Basarabia. Pe ea şi pe fraţii mai mari ai lu’ tata i-o ridicat în ’46 şi i-o pedepsit că s-o întors acasă. Bunica o făcut puşcărie la Rusca. Fraţii au stat şi ei 10 ani în puşcărie. În anii ’50 sovieticilor nu le-o fost ruşine şi au început să-i ridice pe călugări. Îi încărcau şi îi duceau, un eşalon (tren de marfă) întreg, plin. Călugărilor le dădeau siliotcă (peşte sărat), dar nu le dădeau picătură de apă. Mureau de sete. Şi când mureau îi aruncau din tren. Eu zic aşa: Dumnezeu o dat voie să se întâmple aşa. Cu ştirea lui Dumnezeu o trecut omul prin chinurile aistea. Aşa s-o făcut omul mai sfânt. S-o mărit ceata sfinţilor martiri. Cea mai vrednică faptă de pomenire îi că şi-o păstrat credinţa. Ştiţi că am găsit până
şi-n biserică semnul diavolului? Purtau preoţii spioni ai KGB epitrahil cu nasturi cu steluţă sovietică în loc de nasturi cu crucea lui Dumnezeu! S-a dus o luptă straşnică. Atunci o dovedit sistemul lui Antichrist, dar Dumnezeu nu s-o lăsat şi acu’ o venit rândul lui să dovedească în lupta asta!"


Cum a lucrat Dumnezeu în viaţa monahului Efim



"Când s-au închis mănăstirile, atunci o fost scandal. Călugării nu voiau să se ducă de-aici, îi scoteau cu de-a sila", ne zice părintele Efim, monahul care primise ascultare să ne invite la o masă simplă, dar îndestulătoare, "că obosiţi, de la drum lung" eram. "Pentru păcatele poporului, care nu a dus cum se cade legea creştinească, a dat Dumnezeu toată nevoinţa asta. Înainte vreme, primul copil dintr-o familie se jertfea la mănăstire." Despre cum a fost de s-au redeschis mănăstirile, la început, când cu "perestroika", părintele Efim are părerea lui: "Oamenii nu înţeleg. Ei gândesc că cineva a vrut: Stalin să le-nchidă, Gorbaciov să le redeschidă. Sau alt împărat, cine ştie ce să facă… Dar nu-i decât un împărat, cel din Cer, Dumnezeu, şi el le diriguie pe toate. Gorbaciov – pentru ce a făcut el răsuflarea asta? Că a vrut el? De la Dumnezeu a fost pus să fie… Bine, rău, pronia lui Dumnezeu n-o opreşte nimeni. Dumnezeu îi pedepseşte pe oamenii care nu duc credinţa cum se cade. Îi lasă, îi rabdă, dar după un timp oarecare trimite un război, dă o foamete… Ori le închide bisericile şi le arată că aşa-i de rău când n-ai unde să te rogi şi să te alini!".
"LUCRUL" CELUI DE SUS. Şi în viaţa Părintelui Efim "a lucrat Dumnezeu". "Sunt din raionul Nisporeni, satul Ciorăşti. Înainte am fost simplu ţăran. În 1993, toamna, am venit la mănăstire. În ziua de lăsat de sec pentru Postul Crăciunului. Era aşa de frig…! În 1995 am fost călugărit. Soţia e şi ea la mănăstire, în altă parte. Noi ne-am căsătorit, am făcut o casă, apoi ne-am aşezat copiii. Pe urmă, aşa o fost că ne-am dus într-o zi la Mănăstirea Hâncu. Numai cu vederea… Şi pe urmă ne-am hotărât să mergem amândoi la mănăstire, să ne pocăim, că am trăit 40 de ani împreună, dar acu’, la bătrâneţe, ce să mai faci? Nu, nu trăiam greu, aveam de toate. Numai că aşa a dat Dumnezeu poruncă, pe neştiute…"


POVESTE DE FAMILIE. Părintele Efim are şi-un fecior preot la o mănăstire. Pe ceilalţi i-a însurat, fata a măritat-o. "Când vin copiii la mine, spun că nu mi-am ales un drum rău. Eu am fost orfan de război. Mama s-a măritat. Apoi a murit şi ea, la 19 ani eram singur. M-am însurat şi cu mâinile mele mi-am făcut casa. Uşile, ferestrele, tot… M-am trezit cu patru feciori în casă. Nevasta o spus: «Ce-o să faci cu ei? Ce-o să le dai?». Pe cel mare l-am ajutat puţin. Mijlociii s-au dus şi-au lucrat în Kamceatka şi-or venit cu bani de şi-au făcut casă. Cel mic s-o călugărit. Fiică-mea e gospodină în Chişinău. Nu m-am spăriet niciodată că n-or să aibă viaţă bună copiii mei. Mâinile omului şi credinţa în Domnul! – aiasta-i totul."


Părintele Efim vorbeşte rar. Viaţa lui e o continuă raportare la Dumnezeu. De ce vin oamenii la mănăstire? Că asta li-i porunca de la Cel de Sus. De ce pleacă? Aici e firea omului de vină: "Dacă toată viaţa lui în lume o băut, o făcut ce-o vrut, el vrea să fie în mănăstire liber cum o fost în viaţa civilă… Zice că a venit la pleaşcă – să mă scuzaţi de aşa vorbă –, că are mănăstirea grijă de el. Dar aici e regulă ca la armată. Trebuie să te ţii de toate ascultările care ţi s-au dat". Şi cum ascultarea lui în ziua aceea era să aibă grija hranei noastre, numai ce-l auzim: "De-amu’ hai să ne rugăm Domnului pentru pâinea cea de fiecare zi, că aiasta îi datorie sfântă"…

Rămas orfan de ambii părinţi la 10 ani, “tată” pentru patru fraţi, deportat în Siberia, Leonid Gavrilovici se luptă de 13 ani cu conducerea Raionului Ştefan Vodă pentru a-şi recupera proprietatea care i-a fost luată în 1941. În urma proceselor intentate preşedintelui Raionului, suferă cel mai mult nepotul şi nora, bolnavi de insuficienţă renală, cărora nu li s-au asigurat de către stat anumite cheltuieli, care prin lege trebuiau plătite.





Doi ochi mici, verzui, îi lucesc, iar privirea emană o stare de bine, iar barba albă, mare, impunătoare, cere respect. E chipul bunicului perfect, pe care şi l-ar dori orice copil să-i citească o poveste înainte de culcare, într-o seară friguroasă de iarnă, lângă o sobă în care trosnesc lemnele.





DRUMUL SIBERIEI. Când avea 10 ani, Leonid Gavrilovici şi-a pierdut mama, iar peste doi ani, bolnav de tuberculoză, s-a stins şi tatăl său. De-odată, cinci fraţi, din care Leonid cel mai mare, s-au trezit orfani. Leonid terminase deja cinci clase în limba română. În 1941, când au venit ruşii, cei cinci fraţi au fost luaţi din satul Tudora, unde locuiau, şi împreună cu alte 13 familii din sat, printre care şi cea a primarului, au fost încărcaţi în trenuri şi duşi în Siberia. “Ne-au dus până la Gara Căuşeni. Pe bărbaţi i-au pus în nişte vagoane, şi pe noi, copiii, cu femeile în alte vagoane. Pe drum începuse deja războiul. Şi, la gară, soldaţii ruşi au zis că noi suntem familiile duşmanilor poporului şi de aceea am ajuns în Siberia”, povesteşte molcom, cu vocea aproape stinsă. Leonid a făcut o şcoală de tractorişti şi aşa a reuşit să mai pună o pâine pe masă. Unul din ceilalţi fraţi lucra la o fermă, dar mâncarea nu le ajungea, aşa că erau mereu lihniţi de foame, iar despre bani de haine noi nici nu s-a pus problema. Cele vechi erau numai cusături, petice şi rosături. “Am vrut să-i aranjez pe cei mici la orfelinat. Peste şase luni am primit scrisoare că au reuşit să intre la un orfelinat. Dar alţii le luau mâncarea şi aşa mureau de foame. Au vrut să fugă. Doi au şi fugit. Nu prea găseau de mâncare. Pe Vasea, care era mai măricel, l-au luat la instrucţie. Făcea şi el foamea. Nu era de mâncare. A prins un câine, l-a jupuit, l-a fiert, dar i-au luat cazacii mâncarea.” Leonid muncea în continuare ca tractorist. Într-o dimimeaţă de iarnă siberiană, unul dintre fraţi a murit. De foame. “Eu şi un prieten de-al meu l-am îngropat în omăt la marginea sătucului. Era troiene mari. Voiam să-l îngropăm la primăvară, omeneşte, creştineşte. Dar el nu mai era acolo.” Face o pauză pentru a-şi şterge lacrimile. Fiul său, care-l însoţeşte, completează şi spune că tatăl său plânge întotdeauna când îşi aminteşte de moartea fratelui său.



“În 1944 am ajuns pe front, în Harko, în Jitomer, în Ucraina. Şi acolo le trebuia şofer pentru maşină. Din tractorist se făcea repede un şofer. Ziua teorie şi noaptea experimente.” Peste episodul războiului trece în grabă, destul de tulburat. După război, a făcut armata încă cinci ani, iar în 1951 s-a reîntors în Tudora, acasă. “Nu m-au primit. Pentru că eram deportat. M-am dus la Olăneşti, unde mi-am găsit un adăpost, şi m-am angajat mecanic la întreprindere.” A făcut o şcoală tehnică, iar la 40 de ani a devenit student la Institutul Agricol. În 1985 a ieşit la pensie.







LUPTĂ SURDĂ. “Orfanii care au fost ridicaţi atuncea au fost un fel de carne vie. Cel mai sănătos a scăpat tata, şi mă tem că din aceea că a fost în armată pentru că o parte din fraţi au murit sau s-au întors invalizi. Anul trecut, secretarul organizaţiei raionale de pe vremea aceea a spus: «Să mulţumească domnul Leonid Gavrilovici că el şi fraţii săi au fost ridicaţi şi duşi în Siberia atunci, că, dacă nu era aşa, apăi ei nu rămâneau în viaţă. Dacă ar fi rămas aici pe loc ar fi murit»“, adaugă Alexei Gavrilovici, fiul lui Leonid.



În 1991, după ce Leonid Gavrilovici a fost reabilitat prin decret prezidenţial, toată familia s-a reîntors în Tudora, la baştină. “Când ne-am întors în Tudora, am văzut că oamenii, comuniştii erau împotriva noastră. Am vrut, eu cu tata, să construim o casă, dar imediat ni s-a luat locul. Toată lumea era împotriva noastră. Aşa că tot ce am avut atunci am investit pentru construirea unei benzinării. Ne trebuiau bani pentru că soţia era bolnavă de insuficienţă renală şi pe parcurs mi s-o îmbolnăvit şi feciorul, şi trebuia să plătim transplantul renal. După ce am construit benzinăria am constatat că am intrat în graţia oamenilor şi dizgraţia autorităţilor”, continuă Alexei.



Coşmarul familiei Gavrilovici continuă. După ce timp de aproape zece ani au avut parte de linişte, în 2001 necazurile se reîntorc precum un bumerang. Benzinăria pe care familia Gavrilovici a construit-o se află exact între localităţile Tudora şi Palanca. Aproape de hotarul cu Ucraina. “În 2001 s-a făcut un fel de control fiscal la benzinărie. Pe vremea aceea se făcea contrabandă cu benzină. Iar ei, autorităţile raionale, credeau că asta facem. Contrabandă cu benzină. Pentru că au văzut că nu facem contrabandă au zis că nu am achitat impozit. Dar fără nici un fel de dovadă. Ne-au luat documentele, ne-au dat în judecată, iar noi am rămas fără nimic. Iar documentele au dispărut fără urmă.” Rămaşi cu datorii şi cheltuieli mari, o parte din membrii familiei Gavrilovici s-a mutat în benzinărie, unde au stat aproape şase ani. Au încercat între timp să facă împrumuturi la bancă, să mai plătească din datorii, dar nu le putea obţine pentru că nu aveau casă, iar benzinăria ar fi fost un domiciliu ilegal. Până la urmă au obţinut un împrumut, iar în prezent benzinăria este gaj la o bancă, pentru că nu aveau bani ca să plătească datoriile.



În aprilie 2004, familia Gavrilovici a chemat în judecată preşedintele Raionului Ştefan Vodă pentru a i se restitui documentele de proprietate. Într-o cerere adresată în justiţie pentru deschiderea procesului, Leonid Gavrilovici arată că “domnul Iurie Moiseev, preşedintele Raionului Ştefan Vodă, tărăgănează examinarea cauzei. Iniţial a ignorat cererea mea în mod abuziv, iar, după ce m-am adresat către CPR Ştefan Vodă, domnul Iurie Moiseev, prin scrisoarea nr. G-47 din 5 iulie 2005, a prelungit termenul de examinare a petiţiei mele până la şedinţa ordinară a Consiliului raional(...) Până în prezent însă nu am fost informat despre examinarea cauzei. (...) La data de 24.10.2005 am primit scrisoarea sub nr. 84 din 17 octombrie 2005, semnată de preşedintele Raionului, care prezintă în sine refuz în restituirea averii”. Leonid Gavrilovici solicită astfel obligarea Guvernului Republicii Moldova, ca succesor al Guvernului RSSM, să restituie în natură averea confiscată la data de 13 iunie 1941 şi obligarea Guvernului să plătească prejudiciul material suportat din cauza nerestituirii averii odată cu anularea, la 6 mai 1991, a hotărârii privind represiunea nelegitimă.



Potrivit unui document din Arhiva raională de stat, se arată că fraţii Vasile, Grigore, Dumitru, Victor şi Leonid Gavrilovici figurează ca foşti proprietari ai unei case de locuit, trei hectare de pământ arabil, un sfert de hectar de vie, o jumătate de imaş în localităţile Corcmaz, 0,75 ari vie în Tudora şi altele, toate în valoare de 187.500 de lei. Pentru recuperarea întregii averi, Leonid Gavrilovici se plimbă de ani de zile prin instanţe, încercând să-şi afle dreptatea. Ultima acţiune în justiţie a fost deschisă anul acesta, solicitându-i preşedintelui de Raion, Iurie Moiseev, să-i stabilească domiciliul acolo unde l-a avut ca persoană reabilitată. În satul Tudora.

Alexei, fiul lui Leonid, a fost arestat în 2004, 50 de zile. În arest administrativ. “Cică l-aş fi înjuratpe preşedintele de Raion într-o şedinţă. Deşi unul din martori a susţinut că nu am vorbit urât şi nu am înjurat pe nimeni.”





DISCRIMINARE. Nora şi nepotul lui Leonid, bolnavi de insuficienţă renală, se află pe lista de transplant. Nu sunt însă bani pentru achitarea operaţiei. Din 1999, Republica Moldova nu mai face transplant renal. Fosta clinică a URSS, dotată cu toată aparatura necesară, nu mai face transplant renal. Pentru procedura de dializă, norei şi nepotului trebuie să li se achite drumul de la Palanca, locul în care domiciliază în prezent familia fiului, Alexei, la Chişinău, la clinică. “Imediat după ce am deschis proces pentru restituirea documentelor care să dovedească că nu am făcut fraudă fiscală la benzinărie şi nu am încălcat legislaţia banii li s-au luat. Şi din 2004 nu au mai primit până în urmă cu câteva luni. Acum primesc, dar la nivelul unui bilet de autobuz. În legislaţie a fost introdus în 2006 un articol care spune aşa: «Se restituie cheltuielile de transport în scopurile hemodializei cu transportul public», asta în limba română, dar în rusă scrie «cheltuielile de transport», adică nu se precizează că modalitatea de transport e cu autobuzul, cu maşina personală sau altfel. Doar cheltuielile de transport. Indiferent care or fi ele”,spunei Alexei Gavrilovici, care mai acuză însă o “bubă” din sistem.“Tratamentul care corespunde cerinţelor europene se aplică în centru numai persoanelor care sunt funcţionari de stat. Unele persoane care sunt funcţionari de stat beneficiază de tot. Asta e un fel de discriminare. Pentru 2007 programul unic a fost modificat. Pentru restituirea cheltuielilor de transport Compania Naţională de Medicină trebuie să aprobe regulmentul. Adică fiecare trebuie să spună cu ce vine – maşina proprie, autobuzul, rutiera. Un astfel de bolnav nici în Chişinău nu poate să meargă cu troleibuzul. Are nevoie de însoţire, de cineva care să-l aducă. Nici nu se pune problema să se suie în autobuz. Iar compania nu poate să aprobe regulamentul. Şi nici până astăzi nu s-au restituit cheltuielile”, conchide Alexei Gavrilovici.



Soţia lui Leonid Gavrilovici a decedat în urmă cu doi ani. A trăit şi ea împreună cu Leonid la benzinărie. Acum Leonid Gavrilovici nu vrea decât să-şi recupereze proprietatea, pentru a o lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor săi. Dacă nu i se face dreptate în ţară, Leonid Gavrilovici e hotărât să ajungă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a-şi recupera averea.




Spre Siberia

“Pe bărbaţi i-au pus în nişte vagoane, şi pe noi, copiii,cu femeile în alte vagoane. Pe drum începuse deja războiul. Şi la gară, soldaţii ruşi au zis că noi suntem familiile duşmanilor poporului şi de aceea am ajuns în Siberia”

Leonid Gavrilovici,deportat



Cererea

În martie 1994, Leonid Gavrilovici s-a adresat Consiliului raional Ştefan Vodă cerând acordarea unui credit preferenţial, în calitate de fost deportat reabilitat, pentru a-şi construi casă. Cererea i-a fost însă respinsă, pentru că lipsea regulamentul privind eliberarea creditelor preferenţiale. Gavrilovici a făcut o nouă cerere în 2005. Dar şi de această dată, după cum susţine bătrânul, autorităţile raionale au refuzat să-i examineze solicitarea. Leonid susţine că nu au analizat cererea nici atunci când Guvernul le-a obligat să facă acest lucru. El susţine că singurul lucru care i-a determinat pe consilieri să analizeze cererea a fost plângerea pe care a depus-o în instanţă împotriva lor în octombrie 2005. Gavrilovici solicitase Consilului raional ca “Banca de Economii” să-i acorde un împrumut de 82.000 de lei pentru construirea unei case în Tudora. La începutul anului trecut, Iurie Moiseev a semnat garanţiile pentru acordarea creditului. Leonid Gavrilovici este nemulţumit că autorităţile nu i-au permis să construiască casa pe terenul aflat în proprietatea familiei, oferindu-i alt loc de casă, mult mai rău. “Banca de Economii” a refuzat să-i elibereze creditul pe motiv că gajul pentru cei 41 de mii de lei pe care va trebui să-i ramburseze băncii din surse proprii este insuficient.

Am întâlnit în Republica Moldova tineri care se simt cetăţeni ai lumii mai mult decât moldoveni. Dar am cunoscut şi oameni în vârstă, visători care luptă pentru fiecare literă latină, pentru fiecare simbol care vorbeşte despre românism.





În Republica Moldova nu s-a organizat încă un concurs “Mari Moldoveni”, însă aproape sigur finala s-ar da între Ştefan cel Mare şi Alexe Mateevici. De ce Mateevici? Pentru că autorul “Limbii noastre” se bucură de mare cinste printre moldovenii de la est de Prut şi datorită faptului că în perioada sovietică era studiat în şcoli mai mult decât alţi autori, pentru că avusese legături cu Rusia. Făcuse seminarul teologic la Odessa, iar după întoarcerea la Chişinău iniţiase legături cu oamenii de cultură ruşi din reşedinţa Basarabiei ţariste.





MUZEUL MATEEVICI. În satul Zaim din Raionul Căuşeni, în aceeaşi clădire în care a copilărit Alexe Mateevici, funcţionează “Casa-muzeu Alexe Mateevici”, condusă de profesorul Ion Găină. El se numără printre iniţiatorii muzeului: “Am venit aici în 1984 ca profesor de limbă moldovenească. Atunci, lumea în sat nici nu vorbea despre Mateevici. Câţiva intelectuali ştiau că a trăit aici. A trebuit să fac un teatru poetic ca să readuc opera lui Mateevici în conştiinţa localnicilor.” Opera lui Mateevici se cunoştea într-un volumaş foarte mic, în care erau adunate poeziile permise, pentru că aveau un mesaj social. E vorba de “Eu cânt” (“Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin / Pe-a lor spinare ţara ţin,/ Cari în robie şi necaz/ Voinici, puternici au rămas!”) sau “Ţăranii”. Şi “Limba noastră” era cunoscută, dar unele strofe erau omise, deoarece făceau referire la râul Nistru ca graniţă a românităţii: “Puteam face şi noi cât ne permitea ideologia!”. Din 1984, când a debutat teatrul poetic, profesorul Găină a muncit continuu la proiectul realizării unui muzeu, timp de patru ani. “Nu aveam cum să spunem că doream să facem o instituţie dedicată marelui poet, aşa că am propus autorităţilor locale să înfiinţăm un muzeu istorico-etnografic al localităţii, în care am pus diferite compartimente: istoria de luptă şi de muncă a satului, un colţ de etnografia patriei sovietice. Am instalat şi un mic compartiment Mateevici – pe un perete au fost aranjate şi câteva imagini cu poetul.” Era primul pas. Astfel casa a putut fi restaurată. “Norocul nostru a fost că Gorbaciov a iniţiat Perestroika, putând vorbi deschis despre un vestigiu dedicat lui Mateevici. Nu a fost uşor nici atunci. Când s-a inaugurat muzeul, la 26 martie 1988 (ziua de naştere a poetului), tot scenariul era controlat de Comitetul Raional de Partid. Am prins curaj, iar la finele sărbătorii am cerut să ridicăm şi un monument. Asta era o faptă de eroism atunci, să spui că vei ridica şi un monument. La început am pus o piatră în faţa casei, apoi, în 1989, s-a ridicat statuia care este aici şi astăzi.”





ÎMPOTRIVA “MAŞINII” SOVIETICE. La câţiva kilometri de Zaim, la Căuşeni, am stat de vorbă cu Valeriu Ostaş, directorul Casei Limbii Române (CLR). “Ca inspector de legislaţie lingvistică în Direcţia de învăţământ i-am constrâns pe directorii ruşi din şcoli şi licee să semneze că susţin ideea inaugurării acestei instituţii”, povesteşte Ostaş. El spune că scopul organizaţiei nonguvernamentale pe care o conduce este “promovarea valorilor românismului”, iar obiectivul ei de viitor este să militeze pentru “unirea cu ţara şi neamul din care facem parte”. În Căuşeni, Casa Limbii Române s-a deschis la 31 august 2001 şi a beneficiat de ajutorul Prefecturii şi al Consiliului Raional. Şi Primăria îi ajută, de exemplu, le plăteşte telefonul. În schimb, are uneori mici pretenţii. “Ar fi vrut să sărbătorească ziua de 9 mai aici, la CLR, dar m-am opus. Noi fiecare centimetru din conştiinţa oamenilor de aici îl câştigăm cu mari sacrificii. Cum să facem festivitate de ziua eroilor sovietici? Vă spun, maşina securităţii sovitice încă nu este oprită în Basarabia.”





ÎNFRĂŢIRI. În Raionul Căuşeni, vorbitorii de limbă română reprezintă 75% din populaţie. Dintre aceştia, frecventează acest ONG 25%. Ostaş spune că există “mulţi români basarabeni care sunt buni patrioţi, dar nu cunosc istoria românilor”. Pentru ei speră să iniţieze un curs cu sprijinul Ambasadei Române. Aceeaşi ambasadă a ajutat la dotarea bibliotecii de care dispune Casa. “Eu nu fac o distincţie între instituţiile româneşti din Basarabia şi cele din ţară. Sunt oameni conştienţi că noi aparţinem României”, crede el.

Domnul Ostaş organizează şi excursii cu elevi în diverse oraşe din România. El crede că decât o acţiune ca “Podul de flori” este mai eficient ca instituţii similare din Republica Moldova şi din România să se înfrăţească: “În anii renaşterii naţionale, când s-a produs «Podul de flori», totul a fost un sentimentalism gol”. Prin concursul CLR s-a înfrăţit Primăria Căuşeni cu Primăria Flămânzi; de asemenea, CLR se află în relaţii foarte bune cu Asociaţia “Pro Basarabia şi Bucovina” de la Constanţa, de la care a primit donaţii de carte.





ŢEL SPIRITUAL. Domnul Ostaş e un visător şi admite el însuşi acest lucru: “Acum câţiva ani vorbisem cu un neam care era plecat la muncă în Spania să îmi găsească şi mie acolo ceva de lucru, dar când m-a sunat el, eu tocmai primisem vestea că deschidem şi aici Casa Limbii Române, după Chişinău şi Ungheni, aşa că am lăsat baltă Spania. Acolo ar fi urmat să lucrez în construcţii”. Salariul lui de profesor de limba română este mic, iar la CLR activează “pe bază de entuziasm”. Lipsa lui de pragmatism merge şi mai departe. La acest ONG s-au organizat la un moment dat cursuri de limba română pentru alolingvi, adică ruşi, ucraineni, găgăuzi. Valeriu Ostaş a decis însă să nu mai ţină aceste cursuri: “Am abandonat, pentru că am observat un scop personal, şi nu unul comun, ce ţine de integrarea în societate. Am văzut că pe cei care veneau îi interesa să-şi deschidă afaceri peste Prut şi să-şi ia cetăţenia română, nu-i interesa un ţel spiritual. Le-am spus că nu pot să susţin atare intenţii şi de aceea trebuie să depună singuri efortul, mai ales că încă din clasa a cincea toţi au posibilitatea să înveţe limba română la şcoală”.




Cu voie de la Gorbaciov

“Norocul nostru a fost că Gorbaciov a iniţiat Perestroika, putând vorbi deschis depre un vestigiu dedicat lui Mateevici, la Zaim. Nu a fost uşor nici atunci. Când s-a inaugurat muzeul, la 26 martie 1988 (ziua de naştere a poetului),tot scenariul era controlat de Comitetul Raional de Partid”

Ion Găină,professor



“Altar cultural”

Anual, în perioada 16-30 martie, în Republica Moldova se desfăşoară “Zilele Naţionale Mateevici”. Cele mai importante manifestaţii se organizează la Zaim, unde au loc concursuri literare şi conferinţe ştiinţifice. Deseori participă şi oameni de cultură din România, în special de la Iaşi. Profesorul Ion Găină a amenajat la Zaim un fel de “altar cultural”, unde a adus pământ de la locurile de veci ale marilor scriitori ai literaturii române: Alexe Mateevici, Mihai Eminescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, George Coşbuc, Ion Creangă, Marin Preda, Ion Luca Caragiale, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu. De câte ori are ocazia, Ion Găină aprinde lumânări în amintirea acestor scriitori, dorind să ţină vie flacăra românismului într-o ţară în care conducătorii actuali susţin că poporul pe care-l guvernează este “moldovenesc”.

Tinerii din Transnistria ştiu că noi suntem fascişti. Că moldovenii le-au ucis părinţii, iar pericolul vine dinspre România. Asta îi sperie pe românii din dreapta Nistrului. Pe care i-am întâlnit săptămâna trecută, când ne-am riscat libertatea, trecând frontiera în republica autoproclamată Transnistria.

Am trecut în Transnistria într-o zi de vineri, 13. Săptămâna trecută. Maşina noastră avea numere de Bucureşti. Noi, aparatură foto performantă şi un însoţitor dat în urmărire generală în partea stângă a Nistrului. Am mers împreună pe urmele conflictului armat de acum 15 ani, care încă se mai simte la fiecare pas. Ne-a însoţit Anatol Croitoru, unul dintre liderii românilor în războiul transnistrean. Dacă am fi fost prinşi, am fi avut mari probleme. Dar am avut noroc. Ne-a ajutat o pungă mare de biscuiţi de ovăz, pe care-i ronţăiam aparent distraţi în maşină. Şi care avea, în acelaşi timp, rolul de a acoperi geanta mea şi vesta colegului meu Dan Marinescu. Dedesubt era camera foto, cu trei teleobiective. Păream nişte turişti răsfăţaţi care nu s-ar gândi nici o clipă la situaţia tensionată de dincolo de Nistru. Vameşul care mai avea foarte puţin până să găsească aparatura vorbea româneşte. Era unul dintre moldovenii de dincolo care nu-şi găsesc locuri de muncă şi sunt nevoiţi să lucreze de partea adversarului, aşa cum ne-a explicat însoţitorul nostru. M-a privit în ochi. N-a văzut nimic din ce se aştepta, poate, să vadă, şi ne-a lăsat să trecem. După ce am plătit 7,50 lei moldoveneşti de fiecare. Dacă am fi avut vreo carte la noi ar fi fost o mare problemă. Întâi ne-ar fi arestat şi abia după o zi sau două, după ce s-ar fi lămurit că nu vrem să facem “trafic” de literatură în limba română, ne-ar fi dat drumul din beci. Pentru că arestul înseamnă aruncarea victimei într-un beci de la Tiraspol. Acolo au ajuns şi jurnalişti din Republica Moldova, cu intenţii mult mai nevinovate decât ale noastre, prinşi cu aparatură de amatori la ei.

Anatol Croitoru, unul dintre cei mai activi luptători pentru românism de dincolo de Nistru, ne-a însoţit peste graniţă. Am mers împreună în trei sate celebre din raionul Dubăsari: Coşniţa, Corjova şi Cocieri. Celebre pentru cruzimea luptelor de la începutul anilor ’90. Primul popas de dincolo de Nistru l-am făcut la el acasă, la Coşniţa. Am intrat împreună în curtea liniştită, cu boltă de viţă-de-vie, păsări şi căţeluşi. “Iaca, aicea-n pragu’ casei am omorât io primu’ cazac în ’92”, s-a grăbit Anatol să ne explice, arătându-ne exact locul cu pricina. “I-am luat capu’ cu sapa. A ajuns în pragu’ casei, când au intrat cazacii în sat să vâneze poliţiştii care n-au vrut să se unească cu ei, să devie miliţieni. Şi-au intrat în sat să nimicească tăţi poliţiştii. Pe mine m-a căutat, că eram un lider. Am sculat satu’.”

Abia mai târziu am aflat că Nicolae, fiul cel mic al gazdei noastre, pe care l-am cunoscut când am ajuns în curtea lui Anatol, luase parte la acea scenă de coşmar, cu 15 ani în urmă. Când ni l-a prezentat, tatăl lui ne-a spus doar că este absolvent de Medicină. Dar Nicolae avea 10 ani când a asistat la scena de coşmar care a marcat începutul luptelor sângeroase în satul Coşniţa: “A intrat cu blindata aşa, aicea, tăţi au vinit şi-au înşfăcat băiatu’ care lucra în poliţie. A spus ciniva. A trădat. A spus: «Uite-aicea-l găsiţi». Şi-au venit. Cazacu’ cela o intrat cu atuomatu-n ogradă. Niculae era pe la bunica şi copilu’, copil... O văzut blindatele şi el nu ştia de război. Aista când o intrat pe poartă cu automatu’, Nicolae era acolo. El l-o prins pe Nicolae de cap cu mâna stângă şi cu automatu-n dreapta trăgea. Sapa era aicea-n gardă, povestea Anatol, punând mâna chiar pe sapa din poveste. Care nu se afla la locul ei, deci a dus-o spre gard ca pe un element de recuzită foarte important. Când am ieşit de-aici se auzea rafală de automat. Pe pragu’ ăsta stătea copilu’ în mâinile lui. Atunci am înşfăcat sapa, cum el era cu spatele la mine şi când i-am dat, o rămas fără cap”, şi-a terminat el povestea, făcând, cu sapa-n mână, prin aer, reconstituirea luptei cu intrusul.


“Mi-era indiferent”, a continuat Anatol, după câteva clipe de tăcere, văzându-ne încremeniţi. “Copilu’ ţâpa, acolo ţâpau tăţi. Tăţi ţâpau, era o situaţie extraordinară. Fugea pământu’ de sub picioare. Aşa se bătea trupu’ cela, să videţi, încă o oră prin ogradă. L-am luat pe Niculai, ei o luat poliţistu’, fără să-şi deie seama că unu’ nu-i într-nşii, şi s-au dus. Era o răcneală... Eu ştiu că am dus copilu’n casă. Şi ce să fac? Asta se zbate aici, copilu’i acolo, s-o zbătut încă vreo oră aşa, sărea-n sus şi capu’ era jos. Am închis poarta. Ei au plecat. Mie mi-a rămas automatu’. A fost primu’ automat. Cu el am mers tăt războiu’. O fost extraordinar. Muniţie mai am.”

Anatol şi-a luat apoi oamenii şi s-au dus să facă rost de arme de la unitatea militară din satul vecin. Au luptat mult timp, iar pierderi de vieţi omeneşti au fost de ambele părţi. “Cazacii erau cu cojoacă şi peste cojoace erau ca nişte hamuri. Intrau în ogradă: «Adă vin!» Nu cunoşteau nici moldovineşte, nici româneşte. Şi dacă ziceai: «Vorbiţi cu noi! Vorbiţi în limba noastră, ce?» Zicea: «Ce, vrai să rămâni fără cap?» Aici, din moşi-strămoşi, de când ştiu ei, cică e pământ cazacesc! Au intrat cazacii-n sat, la-nceput, care «dă o cană de vin», care-aşe... Pe urmă au dat buzna-ceia. Au început la Coşieri şi Corjova mai întâi. Mergea pi stradă, vedea o fetiţă, o băteau, îşi băteau joc de ea, vedea o femeie, la fel. Vedea un bărbat, îl băteau. La Corjova la fel.” Şi toate astea s-au întâmplat doar cu 15 ani în urmă…

Am trecut două râuri, Prutul şi Nistrul. Dincolo de Prut, sărăcia e puţin mai mare decât în România. Dar dincolo de Nistru, Sărăcia, de-acum cu majusculă, e la ea acasă. “Pământurile noastre erau acolo, dincolo de graniţă. Şi ce să facem acum? Că nu ne mai lasă să ne ducem să le lucrăm”, ne-a explicat Anatol. Fabricile s-au închis sau funcţionează la capacitate minimă. Anul ăsta a fost şi secetă, iar oamenii n-au mai avut parte nici măcar de fructele şi legumele din grădină. “Suntem vai de capu’ nostru cum trăim noi. Iaca, nu ne plouă, da’ ce să facem?”, ne-a spus tris un sătean de la Cocieri. Bătrânii lucrează în grădină. E tot ce le-a mai rămas. Tinerii se angajează pe unde pot sau pleacă. Unii reuşesc să plece în Europa. Alţii, la Moscova. Copiii trăiesc din sărăcie şi aşteaptă să fie ajutaţi. Dar ajutorul nu mai vine de nicăieri. Nici de la Moscova, nici de la Chişinău, nici de la Bucureşti. Luptele ideologice sunt deja învinse de foamete. Şi pentru români, şi pentru vorbitorii de limbă rusă, fie ei transnistreni, ucraineni sau ruşi. În satul Corjova, care aparţine tot de Republica Moldova din punct de vedere administrativ, am stat de vorbă cu primarul şi cu directorul şcolii de limbă română. Ei luptă pentru salvarea spiritului românesc, sprijinul românilor e minim. În timp ce ideologia separatistă e susţinută de Moscova. “Ei de-acuma au istoria lor, pe care-o studiază în şcoală. Toţi eroii lor, ai separatiştilor, sunt în istorie şi ei învaţă. Generaţia asta a lor, care-acuma are 17-20 de ani, în sânge le-a intrat ideologia asta a lor. Că românii-s fascişti, moldovenii-s fascişti şi-aşa mai departe. Şi-acum tineretu’ ăsta, aşa o ură e educată-ntr-ânşii faţă de noi, nu vă spun... Nu gândesc logic, că trebuie ceva de schimbat, că trebuie malurile-acestea să facem ceva cu ele. Da’ aici tineri nu-i poţi convinge că nu-i corect ce se face. Da’ ai noştri n-au ideologie. E o problemă. Statul român nu pricepe”, ne-au spus amândoi, completându-se reciproc. Dincolo de ideologii, de iubire şi de ură, stăpână în Transnistria rămâne tot sărăcia. Şi imposibilitatea de a construi ceva. Orice.


“Uite, casa asta a rămas fără acoperiş”, ne-a atras atenţia Anatol, în timp ce ne îndreptam spre casa lui. În unele grădini, crengile vişinilor sunt aplecate până la pământ sub greutatea rodului. Dar nu mai e nimeni care să le culeagă. Casele au fost distruse, iar foştii lor gospodari nu mai sunt. Jalea te urmăreşte pretutindeni când mergi prin Dubăsari şi prin satele româneşti de la malul Nistrului. Cruci. Peste tot, cruci! Fiecare cruce are o poveste înfiorătoare. “Iaca, aicea, aţi văzut crucea ceia? Au murit trei copii. După ce s-au terminat luptele, copiii au găsit o bombă şi n-au ştiut. S-au jucat cu ea”, ne explica Anatol, în timp ce treceam cu maşina pe lângă ruinele unui fost combinat din satul său. Mai târziu aveam să aflăm că unul dintre copiii morţi era chiar nepotul lui. În alt loc, la intrarea în sat, am coborât din maşină să vedem o cruce de piatră: “Aicea a fost prima linie a războiului în ’92. Au murit 14 combatanţi. Trei poliţişti şi restul civili. În cinstea zilei de 19 martie s-a înălţat răstignirea asta. În fiecare an pe 19 martie, noi venim să comemorăm. Pe băieţii care nu au norocul să se bucure cum ne bucurăm noi acuma. Aicea cam s-a sfârşit războiul. S-au dus luptele cele mai crâncene”. Lângă monument mai era ceva care i-a stârnit amintiri proaspete lui Anatol. O fostă staţie de epurare a apei, bombardată în ’92. “Iată aicea, când era încă staţia, aşa de tare-mpuşca, că am sărit de pe ea. Altfel eram împuşcat. Aicea a murit Lupaşcu. Băieţii au venit şi-au luptat cu noi şi-acum sunt refugiaţi la Chişinău. Guvernanţii au promis că le dă case, că le face... Le-a dat nişte garsoniere-aşa, unde ei stau cu 4-5 copii. O parte sunt căsătoriţi şi n-au unde sta.”

. Anatol este încă pregătit de luptă. Ca şi ceilalţi. Situaţia lor e incertă. Ei ne-au spus că au primit chiar anul acesta scrisori de ameninţare cu moartea. Anatol Croitoru spune că presiunile se fac atât asupra lui, cât şi asupra membrilor familiei sale. Cei care au stat de vorbă cu noi la Coşniţa, la Corjova şi la Cocieri spun că nu le mai este frică să facă declaraţii, pentru că deja nu mai au nimic de pierdut. Ajutor nu primesc de la Chişinău sau de la Bucureşti, lupta lor e cumplită, iar viaţa le e în pericol în fiecare clipă.

Frontiera cu Transnistria ne-a făcut cei mai înrăiţi fani ai biscuiţilor de ovăz “Nefis”. Producţie locală. Acolo, digestia se produce instantaneu. Când ai o geantă plină cu aparatură foto pe care n-o declari… Dar am trecut. Probleme la graniţă au şi localnicii, aşa cum am aflat de la Anatol: “Iată, io am cumnată în Dubăsari, sora soţiei mele. Ca să merg la ei, pregătesc 7 lei şi 50 o taxă şi spune: «La ce oară pleci?». «Plec la ora două.» «Şi la ce oră te-ntorci?». «La ora 5.» Şi dacă nu viu la ora 5, adică la ora 17, gata, sunt luat în maşina lor şi sunt dus la Tiraspol pentru a fi cercetat. Unde-am dispărut, ce-am făcut io în plus”. Dar Anatol nu vorbea despre sine. Ne-a dat doar un exemplu, ca să înţelegem cum stau lucrurile cu ceilalţi care vor să treacă dincolo, la rude. Pentru că el nu mai trecuse graniţa de foarte mult timp, până am mers împreună. “Eu am şi legitimaţie de combatant şi la un timp aveam poza mea pusă-n geam, să mă prindă, că eram considerat cel mai mare duşman al lor”, ne-a explicat el râzând, în timp ce ne plimbam prin centrul oraşului Dubăsari, acasă la “Şerif”. “Primesc o bătaie, să videţi ce sărbătoare faci Transnistria. Vai di capu’ nostru. Şi cei de la post care ne-o dat drumu’ gata-s daţi afară. Îs împuşcaţi. Aicea, seara, în amurg, nu mai e nimeni pe stradă. Vin în hainele militare şi patrulează prin oraş”, ne-a mai explicat el, în timp ce chiar prin faţa noastră trecea un grup bine organizat de copii, duşi cu forţa la plimbare de un tânăr voluntar.


Victime au fost destule şi de cealaltă parte. “În ’92, în luna martie, în partea ceia s-o tras”, ne povestea Anatol în timp ce treceam prin centrul oraşului. “Aicea o fost o şedinţă şi-n momentu’ în care-o ieşit în faţă aicea-n colţ, o venit o bombă. Uite-acolo o coroană. Aicea o fost omorâţi 12 directori. Adica tăt aparatu’ lor. Conducerea Dubăsarilor. A ieşit în pauză şi taman atunci... Se spunea de-atuncea, mâna era într-o parte, capu-n alta. I-o distrus di tăt.” Dacă au fost români sau nu cei care au tras, nu se ştie. Pentru că acest război a început după ce un miliţian transnistrean a fost împuşcat. Dar nu de moldoveni. La Corjova, în localitatea în care s-a născut actualul preşedinte al Republicii Moldova. Am trecut şi noi pe lângă monumentul ridicat pentru comemorarea miliţianului împuşcat atunci, iar Anatol ne-a explicat cum au stat lucrurile: “De-aici a-nceput, că au zis că noi am omorât unul de-al lor, da’ de fapt ei l-au omorât. E monumentu-aici. Serghei Sivcenco era miliţianul. De-aicea s-a spus aşa, că, chipurile, l-au ucis moldovenii. Dar ei între dânşii s-o-mpuşcat.Şi s-o-nceput războiul”.

Anatol Croitoru,combatant

Amintiri şi prezent

Mergând spre Dubăsari, la prima vedere am fi zis că trecem pe lângă un teren proaspăt arat. Explicaţia a venit imediat de la ghidul nostru: “Aici tăt, cât vedeţi cu ochii, erau numai tranşee. S-au astupat de-acuma. Erau tranşee dintr-un capăt în altul. Au murit mulţi oameni pe câmpuri, pe-aicea. Era teren minat”. Spre punctul de frontieră, în stânga noastră, am mai observat şi o colină. Evident, strategică pentru momentul conflictului, aşa cum aveam să aflăm imediat: “În partea asta, pe deal, separatiştii, care erau susţinuţi de armata rusă, armata a 14-a, în ziua de 19 martie o venit acolo, de-acuma este aşa-zisa vamă a transnistreenilor. Aici unde-i crucea aia, mormanul cela, erau acolo cu puşcă de-ălea mari, trăgeau către sat. De-aia vream să luăm mormanu’, să putem să trecem mai departe. Şi n-am reuşit. Pe data de 19 mai a fost o trădare. Eram aşteptaţi. Aceia şi-n partea asta erau şi-n partea ailaltă. Erau cazaci, ruşi veniţi de prin Rusia, erau un grup de fetiţe care erau lunetiste. Da, trăgeau aşa de bine trăgeau... Erau nişte tinere, într-un grup sportiv. Le-au adus aicea să-şi facă treaba cu ele. Au împuşcat. Erau pe dealu’ ăsta şi ne-mpuşcam peste deal. Iată aicea graniţa. Puteţi să filmaţi”.

Anatol a lucrat la Dubăsar mulţi ani, până la război. De aceea, în 1991, când conflictul era deschis, le-a pus de câteva ori beţe-n roate, cum a putut. Într-o noapte a arborat tricolorul României în centrul oraşului, după ce s-a împrietenit cu paznicii şi i-a îmbătat bine. “A doua zi dimineaţă era toată miliţia lor. Înşiraţi cu aotomate, aceia tăţi erau alungaţi, arestaţi. Ţâpau: «De unde e tricoloru’? Ce fel de pază e asta? A stat trei zile.»“ Altădată a cumpărat un teanc de ziare separatiste, apoi le-a dus înapoi, după ce a scris în interiorul lor lozinci antitransnistrene. Şi multe altele.


"Acum m-aş teme de aventuri de-astea, dar atunci consideram că-mi făceam datoria de jurnalist. Eram acreditat oficialla Londra pentru Reuters. Aveam 42 de ani. Lucram pentru agenţia Reuters şi pentru ziarul guvernului Republicii Moldova. În afară de asta, eu mă simţeam la mine-acasă. Am făcut şi un album cu fotografiile de atunci. Am avut probleme, pentru că s-a tras în mine de câteva ori. S-a tras şi cu luneta de două ori. Ultima oară, la 26 aprilie 1992."

Tudor Iovu, fotoreporter

Cu un secol în urmă, Constantin Mimi aducea în Moldova soiul de viţă-de-vie "Aligote". A început să-l cultive pe podgoria de la Bulboaca, devenind apoi baza unei industrii care a făcut celebre aceste meleaguri. În prezent, vinurile şi coniacurile din vin ars au devenit principala industrie de peste Prut.

Cricova. Republica Moldova are puţine branduri cu care se poate mândri. Majoritatea provine din industria viticolă, capitol la care Basarabia excelează. Podgorii precum Purcari, Cricova şi Mileştii Mici sunt renumite în întreaga lume, principala industrie a Basarabiei fiind cea a producerii vinului. Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea este considerată drept una dintre cele mai importante şi prolifice perioade în dezvoltarea vinificaţiei Republicii Moldova. Dar procesul tehnologic era împiedicat de o lipsă acută de încăperi utilate special pentru păstrarea, prelucrarea şi maturarea vinurilor de calitate superioară. O mare parte din materialele vinicole se păstra sub cerul liber, ceea ce influenţa negativ calitatea producţiei şi genera mari pierderi. Astfel, a apărut ideea de a folosi în calitate de depozite de vinuri hrubele din care s-a extras piatră pentru construcţii. Aşa s-a fondat în 1952 Combinatul de Vinuri Cricova. Beciurile Cricova înseamnă "oraşul subteran", un oraş al vinificatorilor, lungimea totală a străzilor cavernicole numărând peste 100 de kilometri. Am pătruns în "oraşul subteran" când la Cricova lucrările de renovare erau pe final şi toată lumea se pregătea de inaugurare. De la intrarea în oraşul subteran am fost întâmpinaţi de lucrarea pietrarului de la Cosăuţi, despre care v-am relatat într-unul din numerele ziarului nostru. Subteranul Cricova este un adevărat labirint, şi numai un cunoscător se poate descurca, în timp ce fiecare capăt de stradă duce spre o anumită destinaţie: locul de procesare, de îmbuteliere sau oenoteca în care se păstrează cele mai vechi vinuri. Aici se găsesc exponate unicate precum "Ierusalim de Paşti" sau lichiorul "Jan Becher" (recolta anului 1902). Cricova excelează prin fabricarea vinurilor spumante, al căror proces de fabricaţie este unul destul de complicat şi de îndelungat.


PURCARI. Unica vinărie din Republica Moldova specializată în producerea vinurilor de calitate premium, adică a celor de calitate înaltă la un preţ mai ridicat, este Purcari. Un domeniu de mii de hectare de vie, aproape de graniţa cu Ucraina. Orice turist care poposeşte aici participă inevitabil la "Drumul Vinului" de la Purcari. De la partea tehnologică la partea turistică. Orice prezentare se termină cu o degustare într-o sală mare. Iar turistul care-şi doreşte mai mult poate înnopta în camere luxoase, poate participa la partide de pescuit sau se poate relaxa în sala de biliard. "Partea turistică e în creştere, dar nu se poate spune că merge foarte bine, pentru că în Republica Moldova nu sunt prea mulţi turişti", spune directorul adjunct de la Purcari, Artur Marin. Tot echipamentul de procesare şi tehnologizare este nou. Încă din anul 2000. În România există propria casă de comerţ a cramelor Purcari, pentru că se consideră că România este o piaţă foarte bună, pentru că este foarte conservatoare. "Şi suntem percepuţi ca producători foarte buni. Distribuim în hoteluri, restaurante şi cafenele", spune Artur Marin. Printre multele ţări în care Purcari s-a făcut cunoscut ca brand din Republica Moldova se numără şi Japonia, dar directorul adjunct apreciază că este o piaţă destul de dificilă, întrucât japonezii sunt consumatori de branduri mari, cunoscute. În ceea ce priveşte piaţa din Rusia, aceasta a fost închisă de peste un an pentru vinurile din Republica Moldova. Producătorii de vin din Moldova apreciază că, până în martie 2006, aproximativ jumătate din piaţa vinului din Rusia revenea celui moldovenesc.


DIVIN. Coniacurile din vin ars sunt considerate peste Prut a fi mândria industriei de prelucrare a vinului. Se produc astfel de licori la Ungheni, Călăraşi, Tiraspol, Chişinău şi Bălţi. Cea mai importantă fabrică o găsim la Călăraşi. În 1896, gruzinul David Şaradjişfili înfiinţează aici o distilărie. Toate componentele folosite în producţie erau franţuzeşti. Funcţionează până în 1914, apoi războiul şi evenimentele de atunci fac ca proprietarul să fugă de pe aceste meleaguri. Conform legendelor, fabrica a funcţionat şi după aceea, însă clandestin. Apoi intră pe mâna bolşevicilor şi începe să producă. Numai că tot ce ieşea pe piaţă ajungea în Tiraspol şi la export. În rest, nici un moldovean nu avea dreptul să guste din coniacul de Călăraşi. Din vechea uzină nu se mai păstrează nimic. Nimeni nu a considerat necesar un muzeu. Fabrica este închisă de mai bine de un an, de când Rusia a pus embargo pe importurile de băuturi din Moldova. În beciurile de la Călăraşi găsim o întreagă nebunie de arome. Peste 200 de tone de coniac, cu o vechime de la 2 la 30 de ani, stau în butoaie şi sticle, aşteptând să fie consumate.


Sticlele sunt un amestec de kitsch şi de artă frumoasă. "Totul se păstrează în butoaie de stejar aduse din Ungaria şi se îmbuteliază manual în sticle lucrate manual în Rusia", se mândreşte Ion Graur, tehnologul-şef al fabricii. O astfel de sticlă goală costă între trei şi şase dolari. Lichidul din ele este şi el destul de scump. O sticlă din renumitul "Ştefan cel Mare" (vechi de 25 de ani) iese pe poartă la un preţ minim de 300 RON. Graur crede că este destul de ieftin, "pentru că aici nu facem lichid pe care îl torni pe gât şi îl dai afară la colţ de stradă. El are viaţă şi calitate". Cu toate că "DIVIN", coniacul Moldovei, are o calitate excepţională, nu poate fi comercializat pe piaţă. "Din motive politice", spun şefii de la Călăraşi. Cantităţi mici ajung pe piaţa din România, Cehia şi Ucraina. Insuficient ca treaba să meargă bine.

“Poltava”, celebra şosea care leagă Leuşenii (punctul de vamă cu România) de Chişinău şi apoi de marile oraşe ale fostului Imperiu Sovietic, era închisă pentru modernizare în luna iunie. Dacă însă voiai să vizitezi cele două mănăstiri din mijlocul Codrilor, Condriţa şi Hâncu, atunci făceai abstracţie de semnul “trecerea interzisă” şi porneai pe şoseaua atât de netedă încât îţi venea să te întrebi dacă nu cumva ai trecut pe neştiute în altă ţară.


Între vila rezidenţială a preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin, şi Mănăstirea Condriţa nu-i nici cale de zece minute s-o baţi cu piciorul. Când am vizitat noi mănăstirea, Voronin – aflat la al doilea mandat – nu dăduse pe-acolo decât o dată, şi-atunci pe fugă.

LEGENDĂ ŞI ISTORIE. Pe “drumul preşedintelui”, după o verificare de rutină a poliţiştilor basarabeni, scăpăm neamendaţi, căci e duminică şi e dreptul oricărui creştin să meargă la sfânta mănăstire. Noi urmăm indicatorul spre Condriţa, iar maşina simte imediat deosebirea: drumul e mai degrabă o suită de gropi. Oprim pieziş, cam pe acolo unde ar trebui să fie poarta mănăstirii. Trecem pe lângă un tractor pe butuci, atât de vechi încât e probabil să fie de pe vremea când aici, în mănăstire, a fost şcoală de silvicultură. Aceasta a fost prima destinaţie dată lăcaşului de cult după închiderea lui, în 1947. Călugării, împreună cu ultimul lor stareţ, au fost mutaţi în Mănăstirile Căpriana şi Suruceni, iar toată averea Condriţei a fost prădată. Au scăpat doar câteva documente, cărţi bisericeşti şi icoane vechi, pe care unul dintre monahi le-a luat la Căpriana. Întoarse Condriţei după 1993 (anul redeschiderii), au fost distruse definitiv într-un incendiu care a afectat mănăstirea acum câţiva ani. O “aură a durerii” acoperă acest lăcaş creştin. Viaţa monahală este atât de aspră încât adeseori, nefăcând faţă nevoinţelor la care sunt supuşi, mulţi tineri care vin să se călugărească la Condriţa pleacă după primele luni de “posluşnicie” (ascultare monahală).

RECONSTRUCŢIE. În curtea mănăstirii nu e ţipenie de om. Intrăm în biserica de vară, în căutarea unui monah. Într-o strană, o măicuţă veghează iconiţele puse la vânzare. O întrebăm care e soarta mănăstirii: “Trece Voronin pe-aici, măicuţă?”. “A fost o dată, acu vro’ doi ani, şi-a zis că o să ne-ajute. Dar n-a mai fost de-atunci. Se descurcă şi ei, părinţii, cum pot.” Asta înseamnă că sunt la mila creştinului de rând. “Multe lucrări sunt executate de călugări, iar meşterii sunt plătiţi din puţinul care-l strângem. Adeseori ei lucrează doar... pentru ispăşirea pe lumea cealalată a păcatelor de pe lumea asta.”

ÎNTRUNIREA. Potrivit ziarului basarabean “Flux”, la 10 iulie, preşedintele Vladimir Voronin s-a aflat din noupentru câteva ore la Condriţa. Însă nu pentru a aprinde o lumânare... Nemulţumit de rezultatele alegerilor locale din vara anului 2007, Voronin i-a convocat pe protopopii şi secretarii de eparhii din Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, în prezenţa Mitropolitului Vladimir, la Mănăstirea Condriţa. Aici a găsit cu cale să îi mustre pe preacucernicii părinţi că nu s-au implicat mai mult în convingerea oamenilor să-i voteze pe comunişti. El a cerut hotărât susţinerea comuniştilor la alegerile din 2009. Întrunirea a avut loc în biserica de vară, unde, făcând abstracţie de faptul că nu se afla în sediul PCRM, ci dinaintea sfintelor icoane, Vladimir Voronin a declarat, pentru a proba “legitimitatea” cererilor sale: “Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”, “între ideologia comunistă şi doctrina creştină sunt foarte multe asemănări şi, după părerea noastră, a comuniştilor, Iisus Hristos a fost primul comunist”. Mai trist este că PS Episcopul Marchel i-a sugerat preşedintelui ca o astfel de adunare să aibă loc la Condriţa în fiecare an, la aceeaşi dată. Totuşi, nu toată preoţimea adunată acolo a fost de aceeaşi părere. Unii dintre părinţi la încheierea “întrunirii” au sugerat resfinţirea lăcaşului, după aşa o blasfemie, mai spun jurnaliştii de la “Flux”.

Destin

După cum zic bătrânii, mănăstirea trebuie să-şi fi luat numele de la haiducul Condrea, care-şi avea sălaşul pe-aici, pe undeva, într-o peşteră din Codri. Într-o poiană zisă “a lui Condrea” au ridicat mănăstire ieromonahul Iosif şi câţiva fraţi ai săi de la Mănăstirea Căpriana. Era în 1783, dar nici asta nu-i foarte sigur. Actele de atunci – Condriţa era doar un schit – au fost duse de stareţii bulgari ai Căprianei la Muntele Athos. În veacul al XIX-lea s-au înălţat cele două biserici: “Sf. Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”. S-au construit una după alta trapeza, chiliile, cerdacul, arhondaricul şi zestrea i-a crescut cu 61 de hectare de pământ. După Marea Unire, schitul a devenit mănăstire, prosperând până în 1946, când o clădire i-a fost rechiziţionată pentru şcoala de silvicultură. Un an mai târziu, mănăstirea a fost închisă. Aici, sovieticii au înfiinţat “tabăra de odihnă pentru pionieri şi octombrei «Zoia Kosmodemianskaia»“.

Angajament

“Domnule preşedinte, v-am susţinut şi vă vom susţine, dar, dacă mitropolitul o să ne dea «zelionîi svet»(lumina verde – n.r.), noi fără nici o reţinere vom îndemna pe oameni să voteze partidul comunist”

PS Episcopul Marchel

Părere

“Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”

Vladimir Voronin,preşedintele R. Moldova

Presa moldovenească, între Rusia şi România

Lipsa de transparenţă a instituţiilor de stat, distribuirea presei doar prin intermediul poştei de stat, dar şi numărul mic de profesionişti fac mass-media din Republica Moldova să arate precum cele româneşti de la începutul anilor ’90. În această ţară există o lege a presei, dar nu şi una a accesului la informaţie.

Piaţa mass-media din Republica Moldova se împarte în câteva ziare sponsorizate de Departamentul pentru românii de pretutindeni din Ministerul de Externe român, mai multe tabloide ruseşti, câteva agenţii de presă, multe posturi ruseşti de televiziune care au birouri locale, unul românesc cu ştiri locale, şi câteva televiziuni minuscule, care îşi reduc programul pe perioada verii, când toată lumea pleacă în concediu. Cotidiene ca Flux şi Timpul ajung la un tiraj zilnic de 3.000 de exemplare, pentru ca vineri, când apar cu mai multe pagini, cu teme de magazin, să aibă 30.000. Ziarele ruseşti au tiraj de 70.000 de exemplare zilnic. Legea presei stipulează că preţul ziarului trebuie afişat obligatoriu, dar pe toate ziarele scrie “Preţ contractual”.

Din cauză că distribuţia se face exclusiv prin Poşta Moldovei, aceasta îşi permite să facă un soi de cenzură. Când nu poate controla conţinutul, statul poate împiedica pur şi simplu ziarul să ajungă la cititor. În astfel de situaţii, în cel mai bun caz ajung toate numerele din săptămână de-abia vineri; în cel mai rău caz, ele nu mai ajung deloc.

COMUNICAREA INSTITUŢIONALĂ. Preşedintele Republicii Moldova ţine conferinţă de presă o dată pe an şi asta devine în aşa măsură eveniment încât ziaristele invitate petrec în prealabil câte trei ore la coafor. “După conferinţă, preşedintele nu-i invită la un fursec, ci la un adevărat ospăţ”, povesteşte Igor Burciu, redactor-şef adjunct la ziarul Flux. El admite că “nici o instituţie de stat nu este dispusă să ofere informaţie”. Pe de altă parte, anchetele publicate de ziarul său nu au nici un efect, poate în afară de acela că le aduce ziariştilor o chemare în instanţă. Igor are acum 11 procese.

Noi personal am avut ocazia să ne convingem de aptitudinile a doi purtători de cuvânt: cel al Guvernului şi cel al Preşedinţiei din Republica Moldova. La Biroul de presă al Guvernului din Chişinău, consilierul Irina Gâscă a refuzat să coboare şi ne-a recomandat prin telefon să “ deschidem manualul de istorie” dacă vrem să înţelegem de ce ziua de 22 iunie este zi de doliu naţional pe teritoriul Republicii Moldova. În aceeaşi zi, la Preşedinţie, unde accesul se face pentru toţi pe aceeaşi uşă cu Voronin, purtătoarea de cuvânt a coborât pentru a ne da textul unui decret prezidenţial, dar a refuzat să-şi decline identitatea.

Pe de altă parte, din lipsa unor investiţii mari în mass-media, acest domeniu suferă o lipsă acută de profesionişti. Un reporter la ziarul Timpul câştigă 200 de dolari pe lună.

SUPERFICIALITATE. În iunie 2004, o întreagă echipă a plecat de la Flux la Timpul, pentru că “au primit o ofertă de nerefuzat”, povesteşte Igor Burciu. Motivul oficial al reporterilor a fost că nu sunt de acord cu politica editorială a Fluxului, “dar înainte îl lingeau în fund de-l rupeau”, spune Burciu, care crede că motivul real a fost un salariu mai mare. Înainte de a pleca, “dezertorii” au distrus toată arhiva în care se păstrau fotografii digitale şi articolele în varianta electronică.

Cetăţenii Chişinăului cu educaţie superioară au o părere proastă despre presa din ţara lor. Ei spun că aceasta tratează subiectele ori superficial, ori părtinitor, şi de aceea preferă să citească presa străină şi să asculte un post de radio precum BBC.

Flux – ziarul opoziţiei

Unul dintre cele mai cunoscute ziare de limbă română din Republica Moldova este cotidianul Flux, care apare din 1995. Această publicaţie este considerată la Chişinău cea mai pro-românească, redactorii săi combătând “cu sârg” iniţiativele guvernanţilor comunişti de moldovenizare a culturii şi conştiinţei românilor de la est de Prut. Posibilităţile materiale ale ziarului sunt modeste, redacţia fiind compusă din unsprezece oameni – unul de fiecare departament, plus conducerea editorială şi sectorul administrativ. Igor Burciu (foto), redactor-şef adjunct al Fluxului, susţine că presa românească de la Chişinău face cu greu faţă concurenţei ziarelor ruseşti, fie ele autohtone sau cu redacţia centrală la Moscova. Tocmai de aceea publicaţia sa prezintă numai ştiri “de bine” despre România, cum ar fi integrarea în UE. Evenimentele negative sunt omise, “pentru a nu da satisfacţie ruşilor”. Colaborarea cu Ambasada României este anevoioasă, domnul Burciu susţinând că diplomaţii noştri de la Chişinău mai rău încurcă şi îi acuză că nu cunosc realităţile de pe teren din Republica Moldova.

Ziaru’ cât geamu’

“Nici cititorii din Republica Moldova nu sunt pregătiţi să primească o presă de calitate. Să vă dau un exemplu de-a dreptul comic. În urmă cu vreun an am decis în redacţie să modificăm formatul ziarului nostru, să facem pagini mici, o versiune mai

europeană, mai tabloidizată să-i spunem. A doua zi, ne trezim cu sute de telefoane din provincie ca să schimbăm la loc formatul. Care era cauza – vechea versiune era cât geamul, iar oamenii spuneau că nu mai au cu ce să se adăpostească de lumina soarelui în case... După câteva săptămâni am revenit la vechiul format”

Igor Burciu,redactor-şef adjunct Flux

Moldpres – autocenzură profesionistă

Diplomaţie şi autocenzură profesionistă sunt devizele lui Fidel Galaico, director al Departamentului Ştiri din cadrul agenţiei Moldpres. În opinia lui, lipseşte de pe piaţă o publicaţie profesionistă, care să ofere “ori informaţie seacă, ori un comentariu profesionist făcut de o persoană neafiliată vreunui partid”. Galaico, absolvent de Litere, crede că “o agenţie de stat presupune diplomaţie superioară, pentru că, la modul ideal, are rolul de a face auzită politica guvernamentală în plan extern”. El spune că la alegeri au oferit abonaţilor în mod obiectiv doar rezultatele. Deşi este subordonată Guvernului, Moldpres nu primeşte bani de la Executiv, ci se autogospodăreşte. Principala sursă de venituri este Departamentul “Monitorul Oficial”, unde apar toate actele legislative.

Departamentul Ştiri produce Buletinul oficial, făcut din comunicatele oficiale ale instituţiilor de stat, Buletinul transnistrean, Ştiri externe şi Buletinul social-politic. El refuză să recunoască existenţa cenzurii: “Eu prefer autocenzura profesionistă. Dacă eşti un ziarist profesionist, ai să găseşti cum să spui lucrurile”.

Euro TV – post particular

La est de Prut, piaţa televiziunii este slab dezvoltată. În general, emit canale din Rusia şi România, care au studiouri locale la Chişinău. Pe lângă postul public al Moldovei, în urmă cu ceva vreme a apărut televiziunea de limbă română “Euro TV”, deocamdată singura cu capital privat. Din cauza bugetului restrâns, nu emite decât patru ore pe zi, însă din toamnă grila va fi extinsă. Director al postului tv este Vasile Năstase, care moderează şi un talk-show politic. Ca şi colegii din presa scrisă, domnul Năstase deplânge dificila concurenţă cu televiziunile ruseşti, ce practică un management eficient şi monopolizează piaţa.

Şi-ar dori un parteneriat cu postul public din România, însă experienţele anterioare îl dezarmează. Prin 1996, a venit la Bucureşti să negocieze deschiderea unui studio local la Chişinău, fără nici un rezultat. Conducătorii TVR-ului ar fi dat din umeri, iar politicienii ar fi susţinut că se poate deschide un post local în Basarabia doar după semnarea tratatului dintre România şi Rusia! Până atunci, românii din Republica Moldova vor exersa limba rusă, vizionând programele postului public moscovit ORT.

Moldova suverană

Până nu demult, Moldova suverană era “oficiosul” Guvernului de la Chişinău, având pe frontispiciu anunţul: “ziar de limbă moldovenească”. În 2005, guvernul “şi-a luat mâna” de pe ziar, la presiunea partidelor “democratice” care l-au susţinut pe Voronin să câştige al doilea mandat de preşedinte. Însă Moldova suverană nu şi-a declinat rolul de ziar guvernamental nici după privatizare, susţinând în continuare politica regimului comunist. Ion Berlinski, redactorul-şef al publicaţiei, este de părere că o presă independentă poate funcţiona doar într-o ţară cu peste 22 milioane de locuitori, cum este România, spre exemplu. Dumnealui consideră că presa moldovenească nu este şi nici nu poate fi independentă, fiecare ziar făcând politica cuiva: a ruşilor, a românilor... Moldova suverană face politica Guvernului de la Chişinău, asigurându-şi astfel relaţii preferenţiale cu regimul. Avantaje sunt – fie publicarea unor hotărâri oficiale, fie prezentarea mesajelor politicienilor de la putere. Contra cost!

Timpul

“Fluxul era o şcoală de gazetărie”, spune Valentina Basiul (foto), reporter la cotidianul Timpul. Doi dintre jurnaliştii profesionişti care au lucrat la acest ziar au plecat pentru salarii triple să lucreze la proiecte internaţionale.

Valentina a terminat Facultatea de jurnalism în România; a lucrat mai întâi ca reporter

pe domeniul social, apoi pe educaţie şi pe politic. O amintire neplăcută ca ziarist are Valentina din ziua în care a venit la Chişinău preşedintele Băsescu: “Poliţiştii nu ne-au dat voie să ne apropiem de poarta Ambasadei României”. Ca orice ziarist moldovean care se respectă, îndrăznind să facă anchete, Valentina are şi ea un proces la Curtea Supremă.

“Am scris un articol despre corupţia în învăţământ; am luat sursele mele din facultăţi, studenţi, dar şi o profesoară căreia i-am dat numele cu acordul ei. După ce a apărut articolul, conducerea facultăţii a ameninţat-o că o dă afară, iar ea mi-a cerut să retractez.

A dat ziarul în judecată şi a cerut despăgubiri morale de 100.000 lei (n.r. – moldoveneşti).”

Uniunea Jurnaliştilor din Moldova

Valeriu Săhărneanu, preşedintele Uniunii Jurnaliştilor din Moldova şi director general al trustului de presă Euronova Media Grup, apreciază că media din Basarabia nu poate să-şi ia avânt, pentru că piaţa de afaceri încăeste controlată politic. “Lucrurile stau bine pentru presa rusească, pentru că s-au păstrat tradiţiile ruseşti. Toate ziarele ruseşti şi revistele au rămas şi fac bani buni aici la noi. Dar ăştia nu au fost atinşi. Lucrurile care au fost atinse de puterea politică au fost cele româneşti, presa românească, democratică. Care a avut spirit critic şi cauză pentru care să lupte. Adică de a rade marile straturi de imperialism sovietic care s-a aşezat peste tot, inclusiv pe mentalitate”, spune Săhărneanu.

Prin intermediul Uniunii Jurnaliştilor, Valeriu Săhărneanu a încurajat tinerii jurnalişti să adere la presa democratică, de limbă română. “Asta mi-a adus şi suferinţe şi satisfacţii. Mai mult suferinţe. Cel mai mare rău făcut presei democratice a fost că a fost atacată de piaţa asta economică din două părţi: controlul politic asupra economiei şi erodarea în permanenţă a stratului de cititori.” Săhărneanu apreciază că cei aproape un milion de basarabeni care au părăsit Republica Moldova au fost un public cititor eminamente de presă românească, democratică. “Şi acest lucru s-a resimţit, evident. Cea mai mare publicaţie de limbă română are 30.000 de cititori. Faţă de 50.000 cât are o publicaţie rusească. În ceea ce priveşte presa de limbă rusă, populaţia este urbană şi a rămas constantă. Situaţia pentru presa democratică este grea şi prin prisma influenţei puterii politice.”

Multe din publicaţiile de limbă română se ţin pe granturi, mai mici sau mai mari. Autorităţile moldo-veneşti auîncercat să creeze o Comisie guvernamentală pentru sistematizarea sau optimizarea granturilor. “Adică nimeni nu are voie să dea granturi direct, decât prin comisie. Am avut o experienţă în 2001 când am primit de la Fundaţia lui Iosif Constantin Drăgan echipament pentru televiziune şi trebuia să-l trec prin această comisie. Şi n-a trecut. Dar presa democratică a reuşit totuşi să se menţină cu toate obstacolele. Avem două ziare – Jurnal de Chişinău şi Timpul, restul sunt slăbuţe”, continuă Săhărneanu.

În media moldovenească nu există tabloide. Justificarea este oferită de preşedintele Uniunii Jurnaliştilor prin faptul că ar fi nevoie de un capital iniţial pe care ar trebui să-l investeşti. “Nimeni nu-ţi dă garanţia că din acest capital poate să iasă ceva”. (Andreea Tudorică)

Unii spun că noua faţă a comunismului în fosta URSS este profund spiritualizată, religioasă. Alţii afirmă că, dimpotrivă, brusca reîntoarcere la valorile credinţei a comuniştilor nu este decât o mască, având un pronunţat caracter electoral.


Dacă Vladimir Putin este considerat “reîntregitorul Bisericii Ortodoxe Ruse”, omologul şi tizul său basarabean, Vladimir Voronin, s-a grăbit să îi urmeze exemplul. Imediat după venirea sa la putere a pornit o amplă campanie de strângere de fonduri şi reabilitare a unor mănăstiri. Bineînţeles, au fost alese cele în jurul cărora legenda ctitorilor trecutului se putea împlini cu o comandată legendă a “ctitorului” contemporan.


Căpriana s-a aflat în vârtejul acestei bruşte convertiri cu iz politic. Dar şi Mănăstirea Hâncu, unde s-a amenajat un spaţiu de cazare ultramodern, menit să-l găzduiască pe patriarhul Alexei al Moscovei. Tot aici se ridică o catedrală care uimeşte prin dimensiuni nefireşti, gata să-l strivească pe creştinul umil. Dinaintea ei, trecutul însuşi e strivit. Cine mai are vreme să-şi amintească de marele stolnic Mihalcea Hâncu, cel care în 1678 punea temelia acestei mănăstiri aici, pe pământurile lui, la rugămintea fiicei sale, Parascheva, care va deveni prima călugăriţă a aşezământului monahal închinat Cuvioasei Parascheva. Distrusă de tătari, mănăstirea a fost reabilitată în secolul al XIX-lea de egumenul Varlaam al II-lea şi tot de acest loc se leagă începutul vieţii monahale de obşte, în Basarabia, în timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Desfiinţată în 1956, mănăstirea a revenit în drepturile ei, puţin câte puţin, după 1990.

SCENARII DIABOLICE. Despre istoria locului am fi vrut să aflăm mai multe, dar ne-a fost imposibil să discutăm cu maica stareţă Parascheva Cazacu sau cu oricine altcineva din conducerea mănăstirii – calitatea noastră de ziarişti români, chiar şi cu binecuvântare de la Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, pentru a face această documentare, nu ne era nicidecum de folos. Am apelat atunci la cel mai documentat cronicar modern al mănăstirilor basarabene, jurnalistul Dinu Rusu, autor al unui studiu amplu privind calvarul comunităţilor monahale din Basarabia, în anii ateismului sovietic. “În «Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească», elaborat în septembrie 1949, Romenski referindu-se la starea de lucruri de la Mănăstirea Hâncu menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. «Docladurile» erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu îl reprezintă starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, puse în practică doar că aşa spunea ideologia comunistă, care nu era compatibilă cu religia.” (Ne amintim, nu-i aşa?, că tot în urma unui astfel de complot murdar, la Căpriana călugării fuseseră acuzaţi de violuri, fiind şi “descoperiţi” ca suferinzi de blenoragie şi sifilis.)

LECŢIA DE ATEISM. Răfuiala “ateilor sovietici” cu Mănăstirea Hâncu, spune Dinu Rusu, a început încă din anul 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”.

Două însemne sunt actuale la Hâncu: apa minerală cu numele mănăstirii şi clădirea imensă a noii catedrale.

Credinţă

“Multe pagini frumoase, numeroase ca stelele în cer, a scris această familie (a stolnicului Mihalcea Hâncu – n.r.) în Letopiseţul suferinţei poporului nostru”

A.D. Xenopol,istoric

Răfuială

“Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuiala cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia fiindu-i luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis”

Dinu Rusu,jurnalist basarabean

Părintele Mina

În 1944, când Basarabia a fost din nou pierdută, mulţi dintre călugării de la Mănăstirea Hâncu – fervenţi susţinători ai cauzei României Mari – au fost nevoiţi să plece în bejenie. Cei mai mulţi dintre ei, cu o bună parte din tezaurul mănăstirii, au ales să se refugieze la Mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa. Mai târziu, unii dintre monahii basarabeni refugiaţi în România au intrat în vizorul comuniştilor care au venit la putere în ţara noastră, iar prigoana i-a ajuns şi dincoace de Prut, fiind întemniţaţi la Brăila sau Galaţi. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Huşi, a fost el însuşi monah la Mănăstirea Hâncu. Născut în satul Grozăveşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 5 noiembrie 1921, acesta se călugărise în anul 1935 la numai 13 ani şi jumătate. În ’44 era însă deja pe frontul de vest, fiind luat în armată. S-a reîntors la viaţa monahală imediat după război, dar şi sfinţia sa avea să cunoască ororile închisorilor comuniste, fiind încarcerat de trei ori, prima dată în 1948, la Galaţi.

Restricţii la Disco-n sat
Când se lasă seara pe uliţele întunecate, cu pretenţii de drumuri naţionale, din Republica Moldova, tinerii ies din case în haine de sărbătoare şi orbecăie până la Disco. Programul începe pe la 11:00.


Şi oricât de greu le-ar fi, nu pot renunţa la una dintre puţinele distracţii... Asta am văzut noi de fiecare dată când ne-am rătăcit prin Moldova, cu harta-n braţe, făcând imprudenţa de a întârzia prin satele republicii după ora nouă. Mare greşeală, pentru că iluminatul public lipseşte cu desăvârşire. Şi e aşa o linişte şi-o beznă peste tot, că oricum nu-ţi dai seama dacă eşti în nord, în sud, în est sau în vest. Dar peste tot, când intri într-o localitate, după ora zece trebuie să ai grijă să eviţi cârdurile de fete şi băieţi care se duc la Disco.


DISTRACŢIA. Curiozitatea ne-a trimis pe urmele lor. Şi-am văzut cum se distrează puştimea din satul Delacău, de pe malul Nistrului. "La noi toată lumea merge seara la discotecă", ne-a lămurit una dintre fetele de acolo. "Ţine de la unsprezece la unu jumate". "Păi cum? Aşa de puţin?" "Da. Aşa vrea patronu’." Adică nea Mitea, pe care l-am cunoscut în aceeaşi seară, chiar la "locul faptei". Pe-ntuneric, între zidurile dărăpănate ale vechii discoteci "ctitorite" în perioada de glorie a URSS-ului. Care-i aparţine de zece ani. Tot el are grijă şi de poluarea fonică. Muzica nu se aude foarte tare, ca nu cumva să deranjeze vecinii. Dacă nu eram duşi de mână până acolo, nu găseam discoteca, pentru că nu se auzea nici muzica, nu se vedeau nici lumini.


NEA MITEA, EDUCATORUL. Patronul discotecii şi-a însuşit, din exces de spirit civic, rolul de educator al "bobocilor" din sat. "Lucrez aici de 20 de ani. Îi cunosc pe toţi. Şi ei mă iubesc pe mine. Pentru că poate o dată n-are unu’ 2 lei şi-l las să intre. Mi-i dă a doua zi. Pe-aicea au trecut toţi", se lăudă proprietarul locului de distracţie al satului, imediat după ce am făcut cunoştinţă. Pe puştii petrecăreţi îi costă 4 lei moldoveneşti intrarea la Disco. Cam mult pentru "confortul" pe care-l oferă "localul". Acolo n-au ce să bea, pentru că nu e bar. Unii mai vin cu sucul sau cu berea "la pachet". Chiar cu apă, ca să nu moară de sete. N-au voie să fumeze "ca să nu miroasă a fum când ajung acasă şi să nu se-nveţe rău", cum ne-a explicat nea Mitea, mândru de realizările lui în materie de educaţie a satului. "Veneau părinţii şi-mi spuneau că fetele lor fumează şi când ajung acasă miros tot numai a fum. Şi-atunci m-am gândit: ia să nu-i mai las io înăuntru, că aşa poate se lasă di tăt", se mai lăuda el, cu fruntea sus şi piepu-nainte, la lumina leşinată a unicului bec plasat în centrul sălii de dans. "La unu jumate, gata! E ultima melodie şi pleacă acasă", ne-a lămurit tot el cum stă treaba cu programul. Şi peste cuvântul lui nu trece nimeni. El e şefu’, el dictează, el centrează, el dă cu capu’, cum s-ar spune pe la noi, în termeni pseudofotbalistici. Stând mai mult de vorbă, mi-am dat seama că nea Mitea e un fel de hibrid între capitalist în devenire şi comunist convins, paznic de discotecă sovietică. Ar face afaceri, dar mai dulce-i plăcerea controlului absolut asupra copiilor care vin la Disco. Nu mişcă nimeni decât cum şi cât vrea nea Mitea. Dacă "dezmăţul" e sub control, proprietarul discotecii pleacă acasă mai mulţumit decât dacă ar câştiga mai mulţi bani. Cam 50-60 de lei pe noapte, când copiii sunt în vacanţă şi e discoteca plină. Programul prelungit pentru perioada verii e de patru zile pe săptămână: miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică. Nea Mitea preferă varianta "prescurtată" şi nici nu-i trece prin cap să vândă băuturi şi ţigări la bar minorilor sau să să aibă pe conştiinţă ridurile lor din viitor, din cauza nopţilor nedormite.


VADIM, IDOLUL MINORILOR. La Disco Delacău, între zidurile scorojite, cu fragmente de geamuri, după grilajele ruginite de la ferestre şi la lumina unui singur bec stingher, aşezat în centrul încăperii, în dreptul unui glob din bucăţi de oglindă care se roteşte asigurând o firavă atmosferă de club, l-am cunoscut pe tânărul aproape MC, Vadim. El e sufletul petrecerii de fiecare dată. "Vino repede, că urmează breakdance", mi-a spus extaziată o fată, încercând să mă smulgă de la locul pe care mi-l găsisem la geam. Pentru că doar pervazul putea servi drept scaun în toată clădirea. Am văzut după câteva minute de ce era atât de agitată. Toţi petrecăreţii s-au strâns instantaneu într-un cerc impenetrabil. Dacă nu eşti "pe fază" pierzi "cireaşa de pe tort". Pentru că în interiorul cercului, Vadim chiar face demonstraţii excelente de breakdance. În ţipetele extaziate ale puştimii, aplauze şi ţopăieli ale fetelor din cercul compact, tânărul Vadim arată de fiecare dată ce "scheme" noi a mai exersat şi-i umple de invidie pe băieţii din sat. Care, totuşi, îl apreciază. Unii chiar încearcă să-l imite, dar nu le iese. "N-am timp să exersez, pentru că sunt mai mult pe la şcoală, la Colegiul Medical. O dată sau de două ori pe săptămână, dacă reuşesc", a-ncercat să se scuze, fără motive, în faţa noastră, după prima "reprezentaţie". Are 18 ani, munceşte şi la grădină, meştereşte şi prin casă, se duce şi la şcoală, dar rămâne şi cel mai bun dansator din sat. S-a obişnuit cu aplauzele, strigătele şi ţopăielile consătenilor lui, dar nu se aşteaptă la nimic spectaculos de la viitor. Se gândeşte că va rămâne doar o vedetă locală, ca mulţi alţi tineri foarte talentaţi şi fără perspective pe care-i are Basarabia. Atunci când visează cu ochii deschişi, Vadim Iordan speră să-l găsească cineva, să se facă remarcat şi dincolo de "graniţele" Delacăului.


TRIMIŞI LA CULCARE. După cea de-a doua reprezentaţie a tânărului şi talentatului Vadim, nea Mitea a făcut un semn autoritar "DJ-ilor" de lângă vechea combină muzicală, care verificau "playlist-ul" scris pe o coală de hârtie A4. Îi anunţa că venise vremea "stingerii". "După asta mai cântă o melodie şi gata!", a venit să-mi spună satisfăcut. Le-a dat totuşi un "bonus", încă trei sferturi din altă melodie, înainte de închidere. Aşa că puştii au plecat mai mult decât mulţumiţi, pentru programul prelungit cu două minute. Şi ne-am convins că ştiu foarte bine ce au de făcut şi că nu încalcă regulile, pentru că după încă 5 minute nu mai era nici unul în zonă. Muzica oprită, toate luminile stinse. Uliţele satului, pustii. Foarte multe stele pe cerul senin, linişte deplină şi toată lumea la somn! La "unu jumate", când se sting luminile toate.


FĂRĂ ŢIGĂRI!
"Veneau părinţii şi-mi spuneau că fetele lor fumează şi când ajung acasă miros tot numai a fum. Şi-atunci m-am gândit: ia să nu-i mai las io înăuntru, că aşa poate se lasă di tăt. Lucrez aici de 20 de ani. Îi cunosc pe toţi. Şi ei mă iubesc pe mine. Pentru că poate o dată n-are unu’ 2 lei şi-l las să intre. Mi-i dă a doua zi. Pe-aicea au trecut toţi"
Nea Mitea, patronul discotecii

Deputatul Igor Klipi este secretarul general al Partidului Social Liberal din Moldova. Cu studii la Bucureşti şi în vestul Europei, el e considerat un tânăr politician pro-România pragmatic, care nu se pretează la plânsete patriotice inutile. Am încercat să radiografiem cu dânsul ce se petrece prin lumea politică din Moldova ex-sovietică.

* Jurnalul Naţional: În Moldova, curentele ideologice nu par să se reflecte exact în denumirile partidelor, mi se pare o amestecătură. Dumneavoastră sunteţi chiar liberali?

Igor Klipi: Cred că da. La noi, denumirea este justificată şi prin apartenenţa la Internaţionala Liberală. Eu personal chiar mă consider un liberal. Numai că, aşa cum aţi spus, în Moldova titulatura unui partid nu prea reflectă realitatea.


* M-aţi ajutat să vă pun o altă întrebare. Cât de comunişti sunt comuniştii? Mai au ei vreo treabă cu marxism-leninismul sau sunt, aşa cum mi se par, o structură de clan, un grup de interese, cum îi place să zică lui Traian Băsescu?

Singura lor legătură cu comunismul e că sunt oameni care vin din trecut, foşti activişti ai PCUS. Doctrina e doar un paravan la ei, ceva demagogic. Ei sunt cei mai bogaţi oameni din Moldova. Au o structură jumătate mafiotică, jumătate politică. Utilizează instituţiile democratice în cel mai cinic şi pervers mod, ca să poată manevra pârghiile puterii. Îi unesc mari interese financiare, nu afinităţi teoretice şi ideologice. Sunt foarte pragmatice şi s-au prins că pot miza pe anumite nostalgii şi retarduri politico-sociale ale oamenilor de rând.


Oamenii preşedintelui

* Orice şef de stat care nu e doar decorativ are în spatele lui un aparat. Cine-s oamenii din spatele lui Voronin?

Sunt pe deoparte unii foarte conformişti, dublaţi de nişte lingăi şmecheri. Din ultima categorie fac parte şi unii oameni tineri, oarecum pregătiţi, dar care au mari probleme de ordin moral şi psihic, îi interesează doar să aibă o funcţie care să le dea oportunităţi de afaceri.


Voronin cinicul

* Ei îl sfătuiesc pe Voronin să se dea când un proeuropean, când nostalgic al URSS, apropiat de Moscova?

Şi Voronin în sine e un cinic, el personal face jocul ăsta. Pe moment, când a zis că e proeuropean, şi-a atins nişte scopuri. A avut un mesaj extern care l-a făcut să fie acceptat. Totuşi, nu cred că era cineva sigur de sinceritatea lui.


* Alegerile locale de la Chişinău reflectă o schimbare de mentalitate? Dorin Chirtoacă e tânăr, şcolit în Occident.

Da şi nu. Problema e teribil e complicată. Alegerile locale nu au fost atât pro-Europa sau, la Chişinău, pro-Chirtoacă, ci antisistem. Lumea s-a cam săturat de Voronin şi ai săi. În cazul lui Dorin Chirtoacă, acesta a fost susţinut masiv şi de voturile proromâneşti, dar şi de alte forţe politice şi interese. Mi-e frică să nu fie, global, alt eşec, să nu iasă pe val în locul comuniştilor unii chiar mai proruşi decât ei. În 2005, Voronin a făcut pe europeanul, dar până acum a mers tot înspre Rusia. Mi-e să nu se repete scenariul în 2009. Pe de altă parte, cred că Dorin Chirtoacă o să aibă mari probleme. Are în spate un partid mic, nu prea are consilieri şi guvernul comunist îl poate bloca tăindu-i pur şi simplu bugetul oraşului. Dacă nu mai subvenţionează energia şi apa în oraş îl sufocă. Mi-e frică, noi am mers din rău în mai rău, de la o alegere la alta, de la agrarieni până la actualii comunişti.


* Are acum Voronin un competitor serios, care să-l facă zob în 2009?

Iurie Roşca şi Oleg Serebrian, şefii FPCD şi PSL, şi-au tocit imaginea prin colaborarea din 4 aprilie 2005 cu comuniştii. Atunci gestul partidelor noastre a fost salutat discret şi de occidentali, şi de proeuropeni, ne-au spus un fel de "Bravo, băieţi". Numai că ruşii au îmceput imediat o campanie de recupare a poziţiilor, în timp ce aliaţii noştri externi s-au mărginit să fie observatori, să-i lase pe Voronin şi pe ruşi să facă ce vor. Voronin e acum, după locale, destul de speriat. Cred că o să înceapă o campanie dură, să-l facă pe Chirtoacă şi pe toţi cei de la dreapta fascişti, naţionalişti etc. O să încerce să-i coaguleze pe comunişti, nostalgici, rusofoni şi alţi minoritari şi să-i sperie cu fascismul şi limba română, să facă să apară două blocuri politice care să se bată în jurul unor treburi inutile. De fapt, problema e alta. Republica Moldova e un stat falimentar, creat pe baze artificiale, care nu are cum să se autogestioneze.


Moldovenişti

* Curentul moldovenist, cu aşa-numita limbă moldovenească, poate să ţină? Există naţionalism local, care poate avea efecte politice?

Nu ştiu ce să vă zic. În Transnistria, unde de 15 ani le bagă asta în cap, da. Aici, la Chişinău, a început mai puternic abia în ultimii doi ani. Marea problemă e că nu avem de nici un fel elite intelectuale. Sunt unii în formare, dar sunt cam sceptic. În timp ce în Georgia sau Ucraina tinerii intelectuali, de formaţie europeană sau americană, au intrat în parlament, au făcut politică şi reforme, la noi, aşa-numiţii oengişti stau şi fac analize, expertize şi altele, dar nu se implică direct. Noi am încercat să-i coagulăm în partid, dar nu am reuşit prea mult. Noi nu avem nici societate civilă formată, tinerii se ţin deoparte de politică sau pleacă. Nu avem nici partide politice, nici asociaţii civice, care să supravieţuiască două-trei luni fără finanţare guvernamentală sau externă.


* În Găgăuzia a fost ales un başkan care spune că e anticomunist. E aşa?

Da, e anticomunist, dar e prorus, aşa a vrut mesajul în campanie. Mi-e să nu se întâmple la nivelul întregii Moldove ca în Găgăuzia. La locale, partidul ruşilor, Patria Rodina, nu a făcut campanie la Chişinău de teamă să nu iasă oamenii lor la vot în favoarea candidatului comunist. Cred că ruşii îl cam lasă din braţe pe Voronin, dar au alte soluţii. Din păcate, România nu are o strategie coerentă şi clară în Moldova, să contracareze ruşii.


* Cum adică?

S-a investit în tot felul de aiureli. Tineri cu care am fost coleg la SNSPA la Bucureşti sunt acum capi ai PCM, cu toate că au studiat pe banii României. Diverşi politicieni proromâni umblă doar cu mâna-ntinsă, iau bani şi nu fac nimic. Au luat bani mulţi de la Bucureşti o mulţime de publicaţii care doar s-au certat şi anihilat reciproc. E inadmisibil ca după 15 ani să nu existe o formaţiune politică proromânească importantă, când ai 80% potenţiali proromâni. Trebuie o strategie bună, care acum nu poate veni din partea clasei politice moldoveneşti.

* Smirnov nu şi-a luat-o în cap? Nu a devenit prea mafiot chiar şi pentru ruşi?

Dacă vor îl schimbă, numai că nu văd ce interes ar avea. Ei controlează tot acolo. Firma Sheriff, care controlează tot acolo, nu e a lui Smirnov, ci el e al firmei. El e numai un paravan. Pe cine să pună în locul lui, pe Antiufeev?

basaru a scris:

Presa moldovenească, între Rusia şi România

SUPERFICIALITATE. În iunie 2004, o întreagă echipă a plecat de la Flux la Timpul, pentru că “au primit o ofertă de nerefuzat”, povesteşte Igor Burciu. Motivul oficial al reporterilor a fost că nu sunt de acord cu politica editorială a Fluxului, “dar înainte îl lingeau în fund de-l rupeau”, spune Burciu, care crede că motivul real a fost un salariu mai mare. Înainte de a pleca, “dezertorii” au distrus toată arhiva în care se păstrau fotografii digitale şi articolele în varianta electronică.

Flux – ziarul opoziţiei

Unul dintre cele mai cunoscute ziare de limbă română din Republica Moldova este cotidianul Flux, care apare din 1995. Această publicaţie este considerată la Chişinău cea mai pro-românească, redactorii săi combătând “cu sârg” iniţiativele guvernanţilor comunişti de moldovenizare a culturii şi conştiinţei românilor de la est de Prut. Posibilităţile materiale ale ziarului sunt modeste, redacţia fiind compusă din unsprezece oameni – unul de fiecare departament, plus conducerea editorială şi sectorul administrativ. Igor Burciu (foto), redactor-şef adjunct al Fluxului, susţine că presa românească de la Chişinău face cu greu faţă concurenţei ziarelor ruseşti, fie ele autohtone sau cu redacţia centrală la Moscova. Tocmai de aceea publicaţia sa prezintă numai ştiri “de bine” despre România, cum ar fi integrarea în UE. Evenimentele negative sunt omise, “pentru a nu da satisfacţie ruşilor”. Colaborarea cu Ambasada României este anevoioasă, domnul Burciu susţinând că diplomaţii noştri de la Chişinău mai rău încurcă şi îi acuză că nu cunosc realităţile de pe teren din Republica Moldova.

Ziaru’ cât geamu’

“Nici cititorii din Republica Moldova nu sunt pregătiţi să primească o presă de calitate. Să vă dau un exemplu de-a dreptul comic. În urmă cu vreun an am decis în redacţie să modificăm formatul ziarului nostru, să facem pagini mici, o versiune mai

europeană, mai tabloidizată să-i spunem. A doua zi, ne trezim cu sute de telefoane din provincie ca să schimbăm la loc formatul. Care era cauza – vechea versiune era cât geamul, iar oamenii spuneau că nu mai au cu ce să se adăpostească de lumina soarelui în case... După câteva săptămâni am revenit la vechiul format”

Igor Burciu,redactor-şef adjunct Flux

Euro TV – post particular

La est de Prut, piaţa televiziunii este slab dezvoltată. În general, emit canale din Rusia şi România, care au studiouri locale la Chişinău. Pe lângă postul public al Moldovei, în urmă cu ceva vreme a apărut televiziunea de limbă română “Euro TV”, deocamdată singura cu capital privat. Din cauza bugetului restrâns, nu emite decât patru ore pe zi, însă din toamnă grila va fi extinsă.

Timpul

“Fluxul era o şcoală de gazetărie”, spune Valentina Basiul (foto), reporter la cotidianul Timpul. Doi dintre jurnaliştii profesionişti care au lucrat la acest ziar au plecat pentru salarii triple să lucreze la proiecte internaţionale.