Eroul Plevnei - un basarabean

Eroul Plevnei - un basarabean

(130 de ani de la obţinerea Independenţei Statului Român)

Cam pe la începutul anilor treizeci ai secolului trecut, am pornit spre oraşul Cahul să facem făină la vestita moară a lui Niunin. Am isprăvit-o repede cu făina şi tata, cu nişte cunoscuţi care îi ajutaseră să încarce sacii, trase la un birt ca să le facă o cinste. Mie îmi dădu câţiva lei ca să-mi cumpăr îngheţată şi halviţă. După ce mi-am răcorit sufletul, apucai să fac cale întoarsă. N-am izbutit să depăn câţiva paşi că, de după o ulicioară, apăru pe strada principală o orchestră militară ce intona cunoscutul marş „…în frunte c-un tambur-major” care, în a doua jumătate a secolului trecut, devenise şlagărul regretatului rapsod Dan Spătaru. În capul coloanei mergea un bătrânel cu uniformă militară veche, de dorobanţ, cu o mândreţe de sabie la brâu şi cu trei cruciuliţe negre pe piept. Am încremenit cu îngheţata în mână, iar melodia îmi înfiora inima.

Am alergat repede la căruţă şi le-am povestit la ai mei cele văzute. Am aflat că bătrânelul cela, născut în secolul trecut, participase la războiul ruso-turc din 1877 şi că la acel moment avea peste 100 de ani. Abia în 1947, când eram student la Colegiul pedagogic din oraşul Cahul, am aflat de la colegul meu Gheorghe Antohi că acel bătrân oştean, pe nume Gheorghe Banu, era un adevărat erou al Plevnei. Săvârşise acte de eroism, fiind înregimentat în armata rusă contra Porţii Otomane. Era mândria oraşului. Când s-a întors acasă, avea pieptul plin de ordine şi medalii, dar şi o mândreţe de sabie, pe care i-o înmânase însuşi marele monarh Alexandru, căruia îi salvase viaţa la Plevna. Cele trei ordine „Sf. Gheorghe” (ruseşti) i-au fost înmânate tot pentru fapte remarcabile de vitejie. Gheorghe Antohi - care, spre sfârşitul vieţii, devenise directorul muzeului ţinutului natal din partea locului - mai spunea că, astfel, Gheorghe Banu a răzbunat tragica moarte a ilustrului domnitor Ioan Vodă cel Viteaz, exterminat mişeleşte de turci la 1574 în stepa Cahulului. Oamenii îşi aminteau că, după astfel de defilări, bătrânul se ducea la bustul renumitului domnitor care, până la venirea sovieticilor, se găsea lângă biserica din grădina publică a oraşului. I se închina şi îi da onorul.

…Se scurseseră doar douăzeci şi ceva de ani de când s-a stins pălălaia Războiului din Crimeea, dintre Rusia şi forţele aliate. Cu înfrângerea umilitoare pe propriul teritoriu Rusia, considerată jandarmul Europei, nu se putea împăca nicicum. S-a pregătit intens de noua confruntare armată, pe care a iniţiat-o deschis şi a împânzit cu numeroasa-i armată noul stat european - Ţara Românească. A făcut-o cu acceptul domnitorului Carol I, care a propus să intre şi el în război pentru a scăpa de suzeranitatea Porţii. Ţarul, vanitos din fire, a refuzat, de teamă să nu fie umilit că a obţinut victoria cu ajutorul unui stat încă prea puţin cunoscut în Europa. Categoric era contra şi prinţul Nicolae, încorporat în armata rusă. Erau convinşi că, în câteva zile, armata rusă va obţine o strălucită biruinţă şi-i va garanta şi României independenţa. Carol nădăjduia că va alipi la judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi întreaga Basarabie. Ţarul, însă, intenţiona nu să cedeze Basarabia, ci să ia şi aceste judeţe. A decis să meargă înainte de unul singur, mulţumindu-i domnitorului Carol că i-a permis să treacă prin ţara sa. Dar n-a fost cum credea vanitosul ţar, căci, de cum păşi pe teritoriul paşalâcului bulgar, turcii au opus o rezistenţă dârză. Iar la Plevna ruşii chiar o puseseră de mămăligă. Fortăreaţa deveni un zid în calea lor. Ţarul se văzu nevoit să ceară ajutorul lui Carol.

La 21 mai 1877, Armata Română a intrat în război, fără vreo înţelegere protocolară. A pornit spre Dunăre, intrând din marş în luptă. Situaţia s-a schimbat cu greu, căci turcii primeau noi şi noi ajutoare. Cauza pentru care armata română intrase în luptă - obţinerea mult-jinduitei independenţe - îi îmbărbăta pe patrioţii tânărului Stat Român. Întregul efectiv militar al armatei române, participant la acest război, a fost de 120.000 de ostaşi, dintre care 260 de basarabeni din judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail. Printre ei era şi bravul oştean Gheorghe Banu. Alţi 7400 de basarabeni au fost încorporaţi în armata rusă.

La 25 august, la o şedinţă mixtă a comandanţilor de armată, s-a hotărât ca, la 11 septembrie (ziua naşterii ţarului), să pornească asediul Plevnei. În această sângeroasă operaţiune românii au avut de înfruntat o împotrivire dârză a turcilor la reduta fortificată Griviţa, despre al cărei potenţial ruşii ştiau foarte bine şi, de aceea, le-au „oferit-o” românilor. Dorobanţii români puteau să ajungă spre redută doar străbătând o vâlcică pe care turcii o ţineau permanent sub focul tunurilor. Ostaşii rămaşi în viaţă au numit acel loc „Valea Plângerii” ori „Valea Sângelui”. Aici, împreună cu alţi camarazi, a săvârşit fapte de vitejie şi basarabeanul Gheorghe Banu, decorat mai apoi cu trei distincţii „Sfântul Gheorghe”, din cele 50 pe care ţarul le-a oferit domnitorului Carol pentru a-i decora pe eroii români.

Până la căderea Plevnei, urma să se verse încă mult sânge. După cucerirea redutei Griviţa, s-a dovedit că mai există una, la fel de bine fortificată. Au asediat-o tot trupele române. Luptele pentru înfrângerea Turciei s-au încununat cu succes abia peste jumătate de an, în decembrie 1877. Toată suflarea românească a fost alături de bravii luptători pentru independenţa ţării. Plugarii ajutau frontul cu provizii şi cai, muncitorii fabricau arme şi muniţii, oamenii de artă şi cultură proslăveau actele de eroism. Vasile Alecsandri a cântat în poemul „Peneş Curcanul” dorobanţii din Regimentul 13. Prozatorul Emil Gârleanu a scris o splendidă culegere de nuvele. Pictorul Nicolae Grigorescu a imortalizat vitejii ostaşi români într-o serie de tablouri. Printre prestigioasele opere ale ilustrului maestru un loc aparte îl ocupă portretul „Dorobanţul”, al cărui prototip se presupune că ar fi basarabeanul Gheorghe Banu. Bunul meu prieten şi mahalagiul eroului, Gheorghe Antohi, îmi spunea că bravul oştean se tânguia deseori că, după ce i-a fost înmânat al treilea ordin „Sf. Gheorghe”, adesea era invitat la statul-major, unde un pictor l-a chinuit vreo două zile, ordonându-i să stea în poziţia de „drepţi” şi tot spunându-i să privească ba la stânga, ba la dreapta. Probabil, pictorul era Nicolae Grigorescu, invitat special de la Paris pentru a imortaliza faptele de vitejie ale ostaşilor români în luptele pentru independenţa patriei.

Căderea Plevnei a deschis armatelor aliate cale verde spre Constantinopol şi Adrianopol. Osman Paşa a fost nevoit să capituleze necondiţionat. Cu preţul vieţii a 10.000 de ostaşi, alţii răniţi şi dispăruţi, românii au obţinut sfânta libertate. La 3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat, la San-Stefano, Tratatul preliminar de pace, care prevedea că Poarta „recunoaşte independenţa României”. Tratatul mai stipula că Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea de sub coasta României, pe care Rusia o propusese mai apoi în schimbul celor trei judeţe de la gurile Dunării - Cahul, Bolgrad şi Ismail, cedate după Războiul din Crimeea (1856). România spera să-şi realipească Basarabia şi a protestat energic. Generalul Gorceakov i-a ameninţat pe români că le va ocupa ţara şi le va dezarma oastea. Acestui îngâmfat i s-a ripostat cu demnitate, amintindu-i-se că armata care a luptat la Plevna nu se va lăsa umilită. Dar ruşii tot ruşi rămân…

Odată cu anii, trec în cealaltă lume şi oamenii. Domnul l-a sălăşluit în împărăţia Sa şi pe curajosul erou al Plevnei, acoperit de slavă în sângeroasele lupte pentru Independenţa şi suveranitatea scumpei ţări. A murit în 1945, la vârsta de 115 ani. Puţini mai sunt dintre acei care ştiu câte ceva despre bravul ostaş din Cahul. Cu timpul, s-ar putea întâmpla ca el să fie uitat. Iată de ce consider că numele acestui legendar erou ar fi bine să-l poarte o şcoală, o stradă. Iar pe una dintre clădirile oraşului să apară o tăbliţă, un basorelief cu chipul eroului.


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Uau! Interesantă povestire... Mă surprinde viaţa şi longevitatea acestui om... Basarabenii trebuie să fie extrem de mândri de acest lucru... , nu?