"Viata Basarabiei"

Printre cele câteva cărţi moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice, care mi-au rămas dela sărmanul meu tată, vechi dascăl de biserică din satul Cubolta, este şi un „Calendar pentru bunul gospodar”, alcătuit de Ioan Ionescu, tipărit la Iaşi in 1845, „la Cantora Foii Săteşti” a lui M. Cogâlniceânu.
Câteva amintiri din copilăria mea depărtată sânt oarecum legate de acest calendar. Deşi nu era un calendar ca toate calendarele, cu indicaţia sărbătorilor şi sfinţilor pe toate zilele din an,— tata ţinea mult la el Sărbătorile cu toţi sfinţii tata le căuta şi le găsea uşor într’o psaltire veche, prevăzută cu fel de fel de indicaţiuni pascalice, în care se orienta foarte bine. Tata ţinea la calendarul lui loan lonescu, pentrucă în el găsea sfaturi bune pentru muncile în gospodărie pe toate lunile din an. Obişnuia să’l cerceteze şi să ne spuie şi nouă lucruri pe care socotea că le putem pricepe şi trebue sa le ştim.
Tata se întreţinea cu noi, de obiceiu, în timpul mesei sau muncii, la care participa întreaga familie: tata, mama, sora Casunea şi Nataşa şi eu — mezinul. La drept vorbind, noi am fost mai mulţi în familie, dar pe vremea aceia de care eu, băiat de 6 — 7 ani, îmi aduc aminte, sora noastră cea mai mare — ţăţaca Masa era măritată, iar fratele — bădiţa Vanea era, cum zicea toată lumea cu adânc respect, la învăţături înalte la Chiu sau la
slujbe împărăteşti la Chişinău, pe care noi cei rămaşi acasă le socoteam de neatins cu gândul nostru deprinsa străbate doar orizontul strâmpt al Cubolţii, cu apa ei şerpuitoare, cu iazul mare unde prindeam peşte şi vara ne scăldam de nenumărate ori pe zi, cu moara tupilătă în dosul iezăturii şi opustului, cu satul răsfirat pe ambele maluri ale apei, cu şcoala peste drum de casa noastră, cu ţintirimul în marginea satului, cu răpi adânci ce scrijelau dealul din faţă, cu biserica şi curtea boerească învecinată şi la o depărtare bună de sat.
In timpul praşilei, tată ne tălmăcea cele, cuprinse în Calendarul pentru bunul gospodar, vorbind despre felul de a prăşim despre folosul prăşiturei pentru pământ şi plantă, despre rărirea popuşoiului la ă doua praşilă, care — făcută bine — are darul de a îndoi roadă, despre greutatea de a stârpi din-ogoare buruenele rele ca pălămida, curcubetica, pirăul cu paragina lui, holbura şi altele care toate se înmulţesc grozav şi sug vlaga întreagă din pământ, de nu măi rămâne nimic pentru popuşoi. Toate acestea erau lucruri pe care noi le puteam uşor înţelege, căci le vedeam cu ochii. Măi greu era de priceput ce-i cu sapa calului: o maşină minunată cu care s’ar fi prăşind aiurea spornic şi bine.
Cineva din noi îl întreba atunci pe tata:
— Cum să fie, mă rog, sapa calului? Să fie ca sapa noastră lată de cer cu două colturi şi cu coadă lungă de lemn? Sa lucreze cu ea calu? Da cum să lucreze murga noastră care în dată ce agiunge la popuşoi, începe să-i rupă şi sâ-i mănânce de ti-i mai mare năcazu. Poate un cal să ‘nţeleagă ^ce-i popşoi şi ce-i buruiană? Si cum s[-i spui murgei noastre să prăşască popşoiu şi să tae buruiana? Zău, tată, nu ‘ntelegem noi cum să de sapa cea a calului!
— Apăi dă, cum să cie? Trebui să cie ca un fel de plug.Că ce-i sapa şi ce-i plugu? Sânt nişte cuţite mari cu care scurmăm pâmântu şi tăiem buruenile. Si cu hârletu săpăm pământu şi cu sapa îl scurmăm: da merge încet, îndată ce luăm plugu, merge iute. Am cetit în călindaru meu că un om cu sapa calului, poate prăşi într’o za de vară atâta, cât nu pot dovedi nici două zeci prăsitori buni cu sapa noastră ţărănească. Şi-i mare lucru sâ-şi prăşeşti ogoru tot dintr odată, să nu’l scapi în buruene, ca să poată să crească tot popşoiu în slava lui!
Ş’atunci Casunea, care era cea mai harnică, răspunzând parcă gândului nostru comun, sătui cum eram de atâta prăşit, cu: beşici peste beşici în palme şi cu degetele picioarelor tăiate de sapă, zicea:
- Di ci, tată nu cumperi şi mata o sapă de-acelea di cal,cum spuni călindaru, ca să scăpăm şi noi mai digrabă di munca asta di roghi? Ni-am săturat di arşiţa soarelui, di târna ce ti
frigi la chicioare, di colbu ce-ti întră în ochi şi gură, să licheşti di sudoarea feţii şi sântem negri ca nişte urşi. Ni dor mânili, chicioarili, schinarea, ni doări tăt!
— Da, fată dragă, t i-o fi durând, că şi pe mine mă dor. Aşa-i prăşită cu sapa noastră. Da ce să ni făcim? Să cumperi o sapă di celi cu meşteşug, n’ai di undi! Am căutat eu la Bălţi, da riam găsit. Pi la noi di aşa sapă nu s’a pominit. Nici pi moşia boerească n’am văzut. Că pi moşia boerească cum să lucrează? Tot ca la noi. Numa că nu prăşaşti boeriu şi cucoana,
da prăşăsc oameni plătiţi cu zaua, ori cu falcea. Şi lucrează cum lucrăm şi noi. Sapa nu-i mai bună, coada-ţi faci bătături, n’ai cu ce să-ţi stâmperi sătea, că apă di băut nu să dă îndestul, ba încă mai stă călare ori pe jios câte-on vătaf cari tot îi îndeamnă pi oamini la lucru cu răcnite şi sudălmi ca’n şatra ţâgăneâscă, ori îi croeşti chiar cu harapnicu pi cei măi lenişi. Aşa că gospodăria boerească nu-i mai dihai dicât cei ţărănească în treaba prăşitului. Si asta pentru ca nici ţăranii, nici boerii n’o deprins încă meşteşugu di a sămăna popuşoiu în rânduri, cum spuni călindaru bunului gospodari.
— Da atunci, tată, pintru cini-i scris călindaru matali, dacă nici noi cii di rând, nici boerii noştri nu ştiu, n’o văzut şi poati că nici n’o auzit di sapa calului şi de popusoi sâmânaţi în rânduri?— face tot Casunea care era o fată isteaţă şi la vorbă, nu numai la treabă.
— He-hei, dragă mea! Călindaru meu cred că-i scris pintru oamini mai luminaţi şi mai hâtri ca noi. Eu l’am cumpărat la Bălti, dila on mocan, când am cumpărat şi cuţitu ista dila brâu. Da scris şi tipărit călindaru o fost la Ieşi, în Moldova cei vechi di pişti Prut. Acolo-i altă lume, cât să pari, nu ca pi la noi, legată la ochi, să nu vadă nimica şi să înţeleagă cât mai puţântel.
— Ghirii, — face mama: da di ci zici, mata, că la noi lumea-i legată la ochi. Să leagă la ochi numa copchiii când să gioacă ‘n legea lor. Toţi ciitâlţi nu, să leagă la ochi. Numa noi fimeili, dacă mai lăsăm puţântel testemelile şi barizurile pişti ochi, să ni-i mai ascundim, să nu videm chiar tati câţi să fac pi lumea asta, ca să nu îmbătrânim aşa di iuti. încolo,tată lumea îmbla cu ochii holbaţi la făt ci să faci şi bagă nasu chiar undi nu li fierbe oala. Aşa că…
— Da, da, aşa eşti. Da vezi, mata, că omu fără carti şi făr di învăţătură, chiar şi cu ochii nelegaţi, nu vedi cât poati vide unu cu ştiinţă. Că la noi cini poati învăţa cârti?Numai ficiorii boerilor şi a preoţilor. Iaca din sat di la noi, cini-a dat copchiii la învăţătură mai diparti ? Numa preutu, numa noi dascăli di biserică şi doi-trii gospodari mai chiaburi, încolo taţi copchiii câţi învaţă la şcoala noastră din sat, ci ştiu şi ci pot pricepi, sărmanii ?
Mama tace, nu mai zice nimic. Ea se simte cam ruşinată de întorsătura convorbirei, căci ea, sărmana, nu ştie carte şi n’a fost dată de loc la şcoală. Pe vremea ei nici nu erau şcoli prin sate.Fată de popă de modă veche, fiica cea mai mare a preotului Dimitrie Ţau din Gvozdu,—Paraschiţa, n’a urmat decât şcoala vieţii. In casa părintească ea a învăţat să toarcă şi sa ţese: pânză, şervete în nu ştiu câte iţe, sumani, lăicere, macaturi, covoare… Şi
ce covoare! Te uiţi la covoarele făcute în războaele dela Gvozdu, şi nu-ţi vine să crezi ochilor, că femei simple de ţară au ştiut acum un veac să ţese aşa de frumos, artistic de frumos şi aşa de trainic, dovedind cel mai rafinat gust întru alegerea culorilor şi izvoadelor. A mai învăţat Paraschiţa Ţau să coase, şi la gherghef, şi la cămeşi şi să cârpească unde s’a rupt. A învăţat să deritice prin casă, sa gătească mâncări gustoase, să coacă pâine şi colaci, de să te minunezi de mărimea lor, de forma lor şi de împletitura extraordinar de complicată a aluatului. A învăţat vara să ghileăscă pânzele la izvor, să spele rufele şi să le
facă albe ca spuma. A învăţat să facă iarna colţani şi mănuşi de lână pentru toţi, să coase sumăieşe şi măniăli cu glugă. A învăţat, să facă toate muncile din ograda gospodăriei : să mulgă vacile, să facă brânza şi unt; să puie răsaduri de legume şi flori în grădină; să mumie casa pe-afară şi înlăuntm; să tragă brâie în lungul prispelor şi să facă flori pe la fereşti şi uşori, de sâ-ţi ia ochii. A învăţat şi cea mai mare parte din muncile câmpului : să mâie boii la plug şi cai la trier; să prâşască, să plivească, sa răstoarne brazdele şi să le adune cu grebla, să săcere grâu şi popuşoi,să îngrijească de vetrele de cânepă sau de in, să le strângă, să le dubească, să le bată, să le ragile, să le perie şi apoi în lunile de iarnă să facă grămezi întregi de tot. Un singur lucru bun şi folositor nu a învăţat, pentru care a jălit o viaţă întreagă, fără însă nici o cârtire pe faţă împotriva părinţilor.
Şi când i-a venit vremea să se mărite, Paraschiţa Ţau a mers după tânărul dascăl, de biserică din satul Cubolta, Neculai Halippa care, precum învăţase, după obiceiul timpului, dăscălia delaun dascăl mai bătrân, tot aşa urma să înveţe şi mai departe ca să ajungă preot de ţară, cum fusese bunelul său — Ştefan Halippa, uns popă pentru satul Cubolta de episcopul Gherasim al Musului in anui 1800. Că nu-i-s’a împlinit lui Neculai Halippa visul de preoţie şi nici chiar modestul dor de diaconie,— n’a fost de vină el, care o viaţă întreagă a cetit, închis în casa cea mare, înaintea icoanelor, în picioare, sau cu ochelarii pe nas şi în
scaun spre bătrâneţe, ori de câte ori era liber, nehărţuit de slujba bisericei sau treburile gospodăriei,— fel de fel de minee zilnice, triodul din postul mare, ceaslovul, psaltirea, evanghelia, apostolul, cazaniile şi vieţile sfinţilor. Da! n’a fost el de vină… Se schimbase
vremurile. Basarabia veche moldovenească, cu organizaţia patriarhală şi cu biserica ei smerită, dar cu adevărat drept mărturisitoare şi apostolica, era năpădită de rândueli noui, poruncite de Sinodul rusesc a lui Pobiedonoştev şi de Consistoria eparhială a episcopului de pomină Pavel, care tindeau să facă din biserică un instrument de guvernământ, de poliţie ţaristă şi de rusificare.
Acum, când scriu aceste rânduri, nici Neculai Halippa, nici mama — foasta Paraschiţă Ţau — nu mai sânt printre cei vii. S’au stâns amândoi, fără să vadă împlinirea visului tinereţii lor: diaconia şi apoi preoţia. In cursul vieţii familiare, i-am surprins adeseori bătuţi de gânduri şi din pricina acelui vis neîmplinit. Că mai apoi visul a luat alt drum de înfăptuire şi preoţia a fost cerută lui Dumnezeu pentru bădiţa Vanea sau pentru mine, asta ar fi să scriu o altă pagină din amintirile mele.
In ziuă aceia, însă, de praşă pe pământul bisericesc, sau pe pãmant boeresc, ţinut în parte, — nu-mi mai aduc aminte, —vorbele schimbate între cei patru prăsitori şi cu mine cinci n’au atins chestiuni spre cari condeiul meu a alunecat fără voe. Tata îşi spusese părerea în privinţa foloaselor învăţăturii şi slabei priceperi a celor fără carte sau cu carte puţină. Mama, fără sa fi fost vorba anume de ea, înăbuşi în piept câteva oftări, pentrucă n’a avut parte şi ea de învăţătură şi poate şi pentrucă învăţătura nu totdeauna duce la ţinta aceia pentru care porneşte omul la drum.
Oricum, mama nu-şi mai spune gândurile în auz. Tace. In schimb, nu tac surorile. Ele amândouă învaţă la şcoala din sat,dar învăţând în limba rusască, pe care n’o ştiu de acasă, cu puţin se aleg în cele câteva ierni umblate, cu legăturica de cărţi în basma, la şcoală. Una după alta, ele povestesc, cât li-i de greu să citească în carte şi apoi să povestească cum le pune învăţătorul. Tot aşa-i -de greu să facă socotelile de aritmetică, să s puie rugăciunile într’o limbă pe care n’o ştiu, n’o pricep şi n’o pot prinde cu una cu două!…
Eu tac şi ascultând, mă gândesc tot timpul, ce am să mai păţesc şi eu la toamnă, când am să mă duc la şcoală, căci îmi vine şi mie rându. Aşa mi-a spus de-atâtea ori mama în supărare şi năcaz, când n’o ascultam, sau mă băgăm unde nu-mi fierbea oala:— De te-aş mai vide odată dus la şcoală. Poati că te-ar mai tragi popa şi învăţătoru de ureche, ţi-ar mai da câte-o vărguţă undi ţi să cuvini, ca să-ţi vie minţile la loc, că tare mai eşti neastâmpărat!…
Eu tac şi mă gândesc: va să zică asta mi se pregăteşte la şcoală — urechiala şi bătaia cu vărguţă. Dar astea le gustasem eu de câteva ori şi acasă. Să te mai duci la şcoală tot pentru vărguţă? Inţăleg, dacă la şcoală ne-ar învăţă ce-i sapa calului cu care să ne ajutăm să scăpăm mai degrabă popuşoii din buruene, fără ca să ne tăiem degetele la picioare şi să ne facem beşici pline de apă sărată la palmă şi la degete, care grozav mai dor când se sparg… Ce bine-i de cei cari prăşesc popuşoii cu sapa calului!… Ferice de oamenii cari au astfel de sape… Cum i-o zis tata târgului de unde i-o venit călindaru cu sapa calului?
Tată, — zic eu într’un târziu: Cum i-ai zis mata târgului di undi o venit călindaru cu sapa calului ?
- Ieşii, mă băete! E în Moldova pişti Prut…
- Da, mata, ai fost la Ieşi?
- De fost, n’am fost, că-i departe şi trebui să treci apă Prutului şi la Prut îi graniţă şi graniţă-i închisă, nu-i slobodă. Da a fost boeriu dela curte — conu Leonard, că el îi om bogat şi îmbiat prin lume şi ştie să răzbată, nu ca noi oameni mititei şi săraci.
- D’apoi bini, tată, ci însamnă că la Prut îi graniţă ? Şi di ci pişti graniţă răzbat numai oameni bogaţi?…
- E-hei, gragul tatii, prea multe vrei să le ştii dintr’odată. Să mai creşti oleacă ş’atunci ai să pricepi şi tu ce’s tăti estea. Pân’atunci mai adună şi tu cii popuşoi tăieţi ăi du-i la căruţă, că iacă soarele scăpată în noru cela cu ploae şi şuvoiu are să treacă şi pe la noi. Si dacă plouă, plecăm acasă, ca nu-i potrivit să prăşim pe ploaie. Să bate pământul si nu-i bini nici pentru noi, nici pentru popuşoi…
Eu prind să adun popuşoii tăiaţi la rărire şi tot mai ciulesc urechile ca nu cumva să scap vre o vorbă despre Prut, Iaşi, Moldova, sapa calului, oameni învăţaţi, conu Leonărd şi altele.

margo a scris:sunt tentată să exemplific şi eu mărturii ale suferinţelor celor ce au trăit ori trăiesc pe acest pămînt vitregit de soartă, numai că prin versurile poeţilor patrioţi... Unde aş putea să includ poeziile respecitve?