Mihai Eminescu

Astazi de ziua lui Eminescu ar fi bine sa ne amintim cine a fost el ....
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani, d. 15 iunie 1889,Bucureşti) este cel mai cunoscut poet din literatura română.
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti, în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată de M. Eminoviciu. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu.Intre 1869 şi 1872 este student la Viena.
Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii. Între 1872 şi 1874 e student „ordinar” la Berlin; Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie.Devine bun prieten cu Ion Creangă,pe care-l determină să scrie şi-l introduce la Junimea. Situaţia lui materială e nesigură; are necazuri în familie (îi muriseră mai mulţi
fraţi, îi moare şi mama). E îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).În iunie 1883,surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte puţin. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 (ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. Este înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu;
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
alte detalii la [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Ştiaţi că a fost revendicat, de-a lungul timpului, de peste 10 popoare şi că G. Călinescu a demonstrat, documentat, că se trage din neam de români? Încă se mai dezbate subiectul, încă încearcă unii mistificatori de documente să susţină că a aparţinut altui neam...

Nu înțeleg cum poate fi revendicat de alte popoare dacă aici s-a născut, aici a devenit ziarist , aici și-a realizat capodoperele , aici a murit ?

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Mie mi se pare interesantă și ipoteza conform căreia Eminescu fusese asasinat, otrăvit cu mercur.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Dispariţia prematură a „românului absolut“, cum îl numea Petre Ţuţea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demenţe paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversată. Cei mai mulţi sunt de părere că Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otrăvit cu mercur, dorindu-se înlăturarea sa din viaţa publică. Este primul ziarist căruia i se pune căluş într-o manieră dură, metodă care va fi perfecţionată în timpul regimului comunist.

Ipoteză şocantă despre moartea „Românului Absolut”: Eminescu a fost asasinat

Dispariţia prematură a „românului absolut“, cum îl numea Petre Ţuţea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demenţe paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversată. Cei mai mulţi sunt de părere că Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otrăvit cu mercur, dorindu-se înlăturarea sa din viaţa publică. Este primul ziarist căruia i se pune căluş într-o manieră dură, metodă care va fi perfecţionată în timpul regimului comunist.

Devenit încă din 1876 jurnalist, Eminescu era poate cea mai vehementă voce care dorea unirea ţării-mamă cu Ardealul, încurcând iţele celor care doreau o alianţă militară cu Germania şi Austro-Ungaria. Ca mulţi alţi jurnalişti, Eminescu a intrat în vizorul poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de stat. Cariera sa de ziarist începe la „Curierul de Iaşi“, urmând, apoi, din 1877, să activeze la „Timpul“, unde, din 1880, Eminescu devine redactor-şef şi redactor pe politică. În calitate de jurnalist, Eminescu critică vehement Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, îşi acuză colegii că participă la înfiinţarea unor instituţii bancare în scop de speculă, susţine că apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibilă şi nici recomandabilă. Eminescu era dedicat complet luptei pentru România, amendând atât liberalii, cât şi conservatorii pentru politica de cedare în interesul marelui capital în probleme arzătoare ale timpului. Maiorescu nota la acea vreme că „Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce-l acumulase singur, prin logică şi vervă“. Stăpân pe sine şi cu o „neobişnuită căldura sufleteasca“, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi, totodată, izbea necruţător „iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse“.

Incomod chiar şi pentru prietenii apropiaţi

În scurt timp, Eminescu devine incomod chiar şi pentru apropiaţi. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Ambasador al liberalilor la Viena, Petre P. Carp are, printre altele, sarcina de a-l reduce la tăcere pe Eminescu. Într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, acesta îi atrage atenţia: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“ Maiorescu protestează însă, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea „Timpului“, retrogradat, iar noul redactor-şef îl atacă pe jurnalist chiar în ziarul pe care acesta îl condusese.

În 1882, Eminescu participă la fondarea Societăţii Carpaţii, care îşi propunea să sprijine orice „întreprindere românească“. Adevăratul scop avea, însă, în vedere situaţia românilor din Imperiu. Considerată subversivă de către serviciile secrete vieneze, organizaţia este atent supravegheată. Aici sunt infiltraţi agenţi, dar şi în redacţie. Manifestările organizate de Societatea Carpaţii îngrijorau, în mod deosebit, reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. Societatea era un adevărat partid secret de rezervă, cu mii de membri, care milita făţiş pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la ţară, dar executa şi acţiuni conspirative.

Ziaristul Eminescu, urmărit de servicii secrete străine

Ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr, scria, pe 7 septembrie 1882, într-o notă informativă pentru ministrul Casei imperiale şi ministrul de Externe din Viena că „Societatea Carpaţii a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a urmat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură următoarele informaţii: „subiectul consfătuirii a fost situaţia politica”. În notă se mai arăta că Societatea dorea să coopteze studenţi transilvăneni de naţionalitate română, care studiau în Bucureşti, pentru a contribui la formarea opiniei publice în favoarea „Daciei Mari“. Dintr-un alt raport transmis ministrului de Externe austro-ungar Kalkony, în care se vorbea despre o adunare a Societăţii, aflăm că un redactor al ziarului „Bukarester Tageblatt“ şi spion austriac, Lachman, urmărea foarte atent tot ce întreprindea Eminescu. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, spunea că „Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea „iredentă” a ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute“.

Necesitatea înlăturării sale din viaţa publică

Eminescu continua să combată şi o făcea furibund. Critica maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania, dar şi pe Carol I pentru că nu se impunea. Condamna „mica înţelegere“ dintre conservatori şi liberali, iar asta i-a adus şi mai mulţi duşmani. Posibilitatea ca Eminescu să devină parlamentar, cum obişnuia să se întâmple cu mulţi jurnalişti ai vremii, ar fi fost una nefastă pentru puterile externe României, pentru că ar fi putut genera un curent politic ostil şi, implicit, neconvenabil intereselor acestora. În acea perioadă, Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, Germania ameninţa cu războiul, prin Bismark, care trimite o telegramă lui Carol I, iar Societatea Carpaţii este desfiinţată. Pe 28 iunie ar fi trebuit semnat tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Acesta prevedea că ţara noastră să se orienteze politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către Bucureşti. Până la urmă, tratatul va fi semnat în septembrie 1883.

28 iunie 1883, zi fatidică pentru marele poet

Conspiraţia asasinării fizice şi morale a lui Eminescu răbufneşte tot la data de 28 iunie 1883, când au loc o serie de evenimente ciudate, menite să fabrice nebunia eminesciană. În canoanele vremii, a fi declarat nebun însemna îndepărtarea definitivă din viaţa publică şi, automat, ducea la destituirea celui atins de boală. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se inventează povestea unei boli venerice, se insistă pe activitatea sa poetică şi mai puţin pe cea de jurnalist. Soţia lui Slavici îi trimite lui Maiorescu un bilet prin care îl înştiinţează că „domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău”. În acea zi, Eminescu se afla la baia publică Mitrasewschi, în compania lui Grigore Ventura, care-l provoacă la o discuţie aprinsă pe acesta, pentru ca imediat să cheme poliţia pentru „a ridica un nebun“. Eminescu este salvat de prietenii săi apropiaţi, Secăşeanu şi Ocăşeanu, care-l calmează şi-l duc acasă. A fost totuşi găsit şi internat la ospiciu. Poliţia îi sigilează casa, iar Maiorescu îi ridică toate manuscrisele şi documentele. Ziarul „Românul“, cu care poetul se afla în polemică, scrie la data de 1 iulie 1883: „Aflăm cu sinceră părere de rău, că dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul „Timpul”, tânăr plin de talent şi înzestrat, un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav.“
Calvarul trece prin multe ţări

Urmează o serie de internări în diferite sanatorii din ţară şi străinătate. Este otrăvit lent cu mercur, sub pretextul tratării aşa-zisei boli venerice de care suferea, sifilis, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, dar poetul se încăpăţânează să nu moară. Un an mai târziu, Ioan Slavici scria că „repausul medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu, pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa, l-a adus în ţară sănătos”. Eminescu însuşi, dornic să reintre în presă, citea ştiri despre boala lui. Se revolta spărgând vitrinele librăriilor sau luându-şi propriile volume de versuri de pe rafturi pentru a le arunca în noroi, calcându-le în picioare. Un astfel de episod a avut loc pe 8 noiembrie 1886, urmat fiind de internarea sa, ca alienat psihic, la Mănăstirea Neamţ. I s-a mai adus acuzaţia că se lua de femei pe străzile Iaşului, că le atingea din mers sau că le apuca de turnura rochiei. Nu putem afla niciodată dacă aceste lucruri au fost adevărate. Ajuns la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea continuând să scrie în ciuda tuturor.
„Pacientul” se însănătoşeşte radical

Întors în casa surorii sale Henrietta, în 1887, este supus unei consultaţii medicale din care reiese că era sănătos psihic. Pe 13 iulie, Eminescu, însoţit de sora sa şi de un medic din partea locului, Grigore Focşa, ajung la Iaşi. A doua zi, la ora 11, are loc o consultaţie medicală la care asistă dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, col. dr. Otremba, medic şef al Corpului IV Armată, dr. Rigler, dr. C.Bottez şi dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui Eminescu nu este deloc alterată şi că „trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ceea ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestă la picioare“. Eminescu este deci sănătos psihic şi capabil de a crea.

Ziarist din nou, primeşte lovitura finală

În 1888, Eminescu ajunge la Bucureşti însoţit de Veronica Micle, care-l scosese din casa Henriettei. În Capitală, poetul îşi regăseşte vocaţia de jurnalist colaborând sub pseudonim cu mai multe ziare şi reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui guvernul, făcându-l pe Guna Vernescu să demisioneze, rupând o coaliţie fragilă a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede însă, se va afla faptul că autorul articolului este „bietul Eminescu“. Este căutat, găsit şi internat din nou, în luna martie, în sanatoriul doctorului Şuţu. La 13 aprilie 1889, procurorul Mavroş îi cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pentru pacientul Mihai Eminescu. Titu Maiorescu, Dem Laurian, Ştefan Mihăilescu, I.L. Caragiale, I. Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu au fost convocaţi şi au depus la secţia a doua a tribunalului un proces-verbal: „Boala fiind în recidivă, reclama interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului”. Acesta a fost redactat în întregime de către Maiorescu, semnat pe 12 iunie 1889, iar doctorii Şuţu şi Petrescu au depus un raport medico-legal în sprijinul procesului-verbal, ce conţinea un interogatoriu destul de controversat de eminescologii moderni. Trei zile mai târziu, Mihai Eminescu îşi găseşte sfârşitul, subit şi foarte suspect. În acel moment, de faţă s-a găsit doctorul Vines, care, în 1926, povestea că Eminescu s-a aşezat pe pat, iar „peste câteva minute cade într-o sincopă şi moare imediat”. După cum se ştie, varianta oficială a morţii poetului este demenţa paralitică.

Cauzele morţii, contestate de medici moderni

Punând cap la cap toate dovezile strânse timp de mai mulţi ani, Ovidiu Vuia scrie un articol în ziarul „Libertatea“, editat la New York, în mai 1987. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Pe 16 iunie 1889, la o zi după deces, lui Eminescu i se face autopsia. Raportul care exista la Academie, dar care nu este semnat, arată că, după autopsie, creierul lui Eminescu avea 1.495 de grame, exact ca şi al poetului Schiller, însă, uitat pe fereastră, la soare, acesta nu a mai putut fi examinat de către Gheorghe Marinescu, asistent la acea vreme al lui Victor Babeş. Marinescu spune că circumvoluţiunile creierului erau bine dezvoltate, însă starea de descompunere a organului nu i-a permis efectuarea unei examinări profunde. De asemenea, autopsia mai arată că inima, ficatul şi rinichii erau într-o stare deplorabilă. Rinichii albi şi modificările suferite la ficat sunt caracteristice unei grave intoxicaţii cu mercur.
Argumentele ipotezei

Eminescu era perfect sănătos în perioada 1886-1887 pe când se afla la Mănăstirea Neamţ. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte, mărturie fiind şi actele de bucătărie ale mănăstirii, întocmite de poet, precum şi faptul că atunci a creat poezii ca „De ce nu-mi vii?” etc.

În ultima perioadă a vieţii sale, cei care l-au întâlnit spun că era apt şi dornic de muncă, vorbesc despre nenumăratele note şi scrieri ale jurnalistului. Pe când, dacă ar fi suferit de paralizie sau de abulie, Eminescu nu ar mai fi simţit nevoia să creeze. În buzunarul de la haina pe care o purta în momentul morţii, se aflau scrise de mână, poeziile „Viaţa” şi „Stelele în cer”.

Prima criză a lui Eminescu, din 1883-1884, cât şi recidiva corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândouă cazurile părăsind spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale. Încă din Renaştere se ştia că tratarea sifilisului cu fumigaţii de mercur, după cum scria Benvenutto Cellini, avea efect doar în tratarea bolii în stadiul primar sau secundar, mai puţin în cel terţiar, şi deloc în sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol important în evoluţia bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu mercur explică modificările de comportament, depresie mentală, halucinaţii şi insomnie. După cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică: „I-a apărut o stare delirantă, cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare, la internare normale, tulburări grave sfincteriene”. Aceste simptome sunt explicate prin injecţiile cu mercur pe care le primeşte în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu urmări grave secundare.

Autopsia evidenţiază că rinichii poetului erau albi, iar ficatul era modificat, caracteristice pentru o intoxicaţie cu mercur. Creierul său, lăsat pe un pervaz la soare, câteva zile, nu a fost niciodată evaluat de către exigentul Victor Babeş: „Creierul mi-a fost adus de la Institutul Şuţu într-o stare de putrefacţie, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”.

Liliana Levinţa, Patricia Marinescu, Gardianul